Câteodată și veștile bune ajung rapid, nu doar cele proaste. Ajung chiar și la capătul Lumii. Nu e limpede dacă în nume personal sau e ecoul întregii legiuni latino, Culio i-a mulțumit Moșului pentru dar. Interimatul lui Trombetta a supraviețuit tentațiilor mai marilor din Gruia de a-l înlocui pe italian cu un alt interimar. Probabil că Trombetta a rezistat doar pentru că ifosele și pretențiile curtezanilor nu s-au pliat la criza la modă și-n fotbal.
Sare pe rană. În zilele în care Steaua caută și nu găsește o dublură pentru Petre Marin, săptămânalul batav Voetbal International îl titularizează pe Neșu în unsprezecele ideal al turului de campionat. Nu e nici pe departe vreo dovadă în plus a managementului bramburit care a încețoșat mintea și privirea Stelei din vară încoace. Exemple puzderie, nu e însă cazul și cu Neșu. Pur și simplu venise vremea ca Bichonul și Steaua să-și vadă fiecare de drumul său. Exact ceea ce i-au scris lui Moș Crăciun și Rădoi, și Goian. Neșu a sărit peste rând. N-a fost pentru cine s-a pregătit, ci pentru cine s-a nimerit. Să recunoaștem, liga olandeză nu e tocmai una de prima mână printre suratele europene, cât despre Utrecht, mai au mult de măcinat morile de vânt până să atingă blazonul lui Ajax sau PSV. Într-un campionat dur și neiertător, startul lui Neșu, cel care părea că se sparge la fiecare duel direct, merită o subliniere. O prețuire din partea unei publicații prestigioase care ne pică precum fulgul de nea după care tânjesc copiii în fiecare dimineață când fac ochi. Destui dintre stranierii noștri plecați în vară au avut probleme de adaptare, chiar și în campionate unde se vedeau defilând, în Cipru sau Grecia. Și nici nu păreau plăpânzi și tupilați după fusta mamei precum Bichonul. Durii ori s-au întors deja, ori sunt pe cale s-o facă.
După ce-i va mai trece și DNA-ului frenezia și nu va mai avea interes să pozeze în Moș Crăciun cu citații în sacul cu daruri, stenogramele-acadele nu vor lăsa decât un gust amar. Doar amăgesc, îți omori timpul cu ele câteva zile și pac-pac, cu asta, basta. Pentru că nu vom afla vreodată ceea ce merită într-adevăr să aflăm. Dacă a fost sau n-a fost ceva la acel Vaslui – Steaua tot dintr-o ultimă etapă de campionat, cât suport au
Lăcătuș s-a întors la locul crimei din iarba însângerată de Lyon. Revenirea nu e altceva decât fructul conjuncturii, Lăcătuș fiind singurul câștigător fără vină în războiul dintre ultrași, Becali de-o parte, galeria de cealaltă, toți o apă și-un pământ încât te miri cum de nu se înghit. Dar care Lăcătuș s-a întors? Dacă antrenorul cuminte și șablonard, care se adapă doar din ce-a furat de la alții, într-un cuvânt doar un supraveghetor fără idei al preparatorului fizic, ca mai toți tehnicienii fudulei școli românești, atunci mai degrabă, nu, mersi!
Frânturile de interviu cu Peseiro în furnicarul aeroportului spun probabil totul. Domnul Aproape e ca și plecat din Giulești. A lepădat engleza, puntea de comunicare printre străini, și a vorbit doar în portugheză, ca și cum s-ar fi adresat fanilor Sportingului. A forfecat contractul cu tot cu clauza de reziliere și a pretins doar achitarea salariului până în ianuarie. Zâmbetul cu subînțeles era doar o invitație către cine s-o mai nimeri azi prin conducerea clubului să-i mulțumească pentru cât a lăsat de la el. Câteva sute de mii de euro. Peseiro e deja istorie în Giulești.
În iarna lui ”92, Brașovul a pregătit startul returului cu un turneu de mâna a doua în Italia. După un test cu o echipă regională, primarul-gazdă a invitat tot lotul la o cină fastuoasă și i-a oferit un trofeu simbolic plus câteva baxuri de vin celui mai vârstnic jucător din lotul brașovean. Eugen Moldovan, decanul de vârstă din scriptele clubului, a fost ținta ironiilor până la revolta internaționalului albanez Canaj, alături de Minga, coșmarul lui Dinamo din dubla cu 17 Nentori, între stranierii Brașovului. Tăcere, mirare printre colegii care-l știau cu vreo patru ani mai fraged.
Pițurcă nu e veșnic la națională. Nici măcar cel în cauză nu și-a propus să cocheteze cu vreun record de longevitate, deși, dacă va apuca 2010 tot în pâine, deja va egala mandatele lui Lucescu și Iordănescu, fiecare pe câte cinci ani. Cu alte cuvinte, peste două sezoane îl vom revedea printre muritorii de după fiecare etapă. Discursul de azi s-ar putea să sune altfel. În dialogul cu Iulian Anghel din ProSport de ieri, Pițurcă îmboldește cluburile să investească mai întâi în fotbaliști autohtoni. Speech-ul șablon al oricărui selecționer. Pițurcă e chiar primul căruia i se pune nodul în gât la convocarea lotului. Ca-n sistemul sanitar oblojit de Nicolăescu, stocul de perfuzii cu sânge proaspăt iar n-a venit la timp. Cele mai răsunătoare eșecuri ale toamnei sunt tocmai ale noului val, în care marile cluburi au investit. În Bogdan Stancu, în Torje, în Szekely, în Herea, în Mardare. La națională, Pițurcă îi mai poate aștepta până la meciul cu Serbia. La club însă, orice club, timpul se comprimă, ghilotinează.
După ce fiecare și-a mai făcut o dată numărul la meciul cu Unirea, Gigi Becali și zurbagiii de la peluză au o problemă. Nimeni nu-și mai aduce azi aminte de la ce s-a stârnit harța. Ca două vecine din paginile clasicilor, o vorbă azi, o replică mâine, până ajung într-un final să-și spună „lasă, dragă, ne-am mai răcorit și noi puțin”. Dacă despărțirea de Lăcătuș a fost sămânța de scandal, atunci motivul e stupid, copilăresc. Pe banca Stelei nu pot sta cu schimbul când Hagi, când Lăcătuș, singurele simboluri agreate.
Rednic nu îmbrobodește pe nimeni. Vestiarul său încă pute. Echipa sa pare uneori o fată atrăgătoare, chiar interesantă din profil, dar care n-a aflat de binefacerile săpunului și sprayului. Dialogul de la distanță după victoria împotriva Argeșului dintre Borcea și Adrian Cristea explică de ce a fost ratat momentul de după scandalul maneliștilor, iar Rednic n-a intrat decât în pielea samsarului care și-a adus calul la târg ca să-l facă de râs atunci când i-a înlocuit pe Ropotan și Torje doar pentru a-și primi rația de apostrofări dinspre galerie. Ambii plevușcă, niște carne de tun. La stele nu ajunge nimeni nici cu gândul, nici cu vreo cameră ascunsă. După meci, vedeta prezentă pe toate posturile TV prin amantele fără număr, Adrian Cristea, se plângea că n-a mai văzut bani de două luni și se făcea frate cu rapidistul Maftei. „Cristea e ultimul care ar trebui să se plângă, a replicat Borcea la Fanatik. Doar i-am dat 50.000 de euro în avans din contract”. Întrebarea malițioasă care nu poate fi ratată e dacă înainte sau după Nijmegen?! Tot un drac, la urma-urmei. Acesta este vestiarul struților acționari care-și vâră capul în nisip de la mazilirea lui Mărgăritescu încoace când e vorba de vreo vedetă închipuită, acesta e vestiarul lui Rednic care regretă că n-a apucat vremurile în care l-ar putea clona pe buldogul Vlădoiu.
Dacă n-ar fi fost acel minut buimac, încrucișam brațele resemnați, blegeam figura și bombăneam stereotipul „asta e, atât putem acum”. Dorinel Munteanu avea dreptate în interviul de pe PRO TV. Nu era nevoie să se justifice, nu trebuia să explice înlocuirea lui Stancu cu Tiago. Ce mai trebuia argumentat? Era imagine lacrimă și pentru unul care suferă de cataractă. Prin ceață tot deslușește tâlcul schimbării. Nici măcar unul dus rău cu pluta nu-și putea închipui fantezia că într-un sfert de ceas poți întoarce un 0-3 cu Bayern dacă îl lipești pe Arthuro lui Stancu. Mesajul era însă cu totul altul, dădea măcar mai bine dacă nu putea să echilibreze meciul, decât să te prindă finalul cu momâia de
Dacă decupăm acolada de la centrul terenului, încercare să-i țină de urât golului fabulos al lui Hagi împotriva Osasunei, și lovitura liberă totuși telefonată, din meciul rumen în obraji al lui Rădoi de la Craiova, rămâne miezul. Un drept la replică sau, dacă preferați, o demons-trație. Una la mână, de ce e un reper atunci când se creionează salariile celorlalți și nu-i scapă patronului printre degete niciun cent peste solda lui Rădoi. În al doilea rând, a stins polemica urzită după întâlnirea cu Georgia și s-a oferit drept material didactic în carne și oase pentru lecția „Cum pot fi susținute două partide în nici 48 de ore”. Nici acum refăcut pe de-a-ntregul, dacă e să ne luăm după înțepăturile federale.
Cu nici două săptămâni în urmă, pisica purta la gât o zgardă pe care era scrijelit numele Bergodi. După ultimul clacaj, cotoiului i se zice Protasov. Se înțelege că Trombetta a fost doar norocos cu Roma și Chelsea. Bafta celui care calcă prima oară pragul unui cazinou. Lui Trombetta i se tot arată pisica, pentru că, la Roma, cele două baloane liftate ale lui Culio au ridicat amețitor ștacheta, iar picajul e dureros, ca de la Totti la Măldărășanu și Stângă. Paradoxal, doar cu o remiză onorabilă și asudată la Roma, Trombetta ar fi avut o viață tihnită până în iarnă, cu ceva puncte în plus în campionat. O ocazie monumentală ratată la Brașov, o transversală potrivnică la Tg. Jiu, concretizate în goluri.
Mă duc să caut un cumpărător, să dea Domnul să nu-l găsesc. Copos se amuză din orice, pe seama oricui. Are simțul umorului de vreme ce și-a contramandat până și întâlnirea cu oglinda printr-un comunicat, adunarea acționarilor de marți, cu restul de 0,1%. Abia acum, după ce a reînviat rolul lui Paul Newman în „Cacealmaua” și l-a lăsat pe Taher fără valiza cu bani, Copos se simte cu adevărat în largul său. Doar a transferat mizeria din lumea afacerilor sale întotdeauna la granița cu Jilava în iarba din Giulești. Mingea e acum în terenul său după ce i-a confiscat-o Rapidului. Plesnește de fericire când e detestat de foștii lachei, din plictiseală spune bancuri la care râde singur. Ultima impresie contează. Copos moare urât. Dispar în pâcla plumburie și anii frumoși, și surâsul succeselor, și lacrimile calde ale rateurilor prelinse pe obrazul Giuleștilor. Cine știe, poate că fără pragmatismul și câinoșenia lui Copos, Rapidul ar fi dus-o într-un deceniu și jumătate de azi pe mâine, cu bani cu țârâita în conturi, când de la un investitor, când de la altul – vezi această toamnă -, sau n-ar mai fi dus-o deloc precum Corvinul. Dintr-o hachiță încă nedeslușită, Copos a ales să-și îngroape atât trecutul vișiniu cu parfum de romanță, cât, mai ales, să iasă din Giulești pe poarta dinspre șine.
Dacă „dosarul Poli” s-ar fi redeschis la vreuna dintre comisiile domestice și docile, ce s-ar mai încinge telefoanele, bisericuțele de influență s-ar aduna sub același steag în cruciadă, ar zbura valizele precum avioanele de hârtie din clasa întâi! Poli dă frisoane, migrene, se încăpățânează să nu pozeze doar într-un iepure pentru favoriții demifondului, deși se apropie ultima turnantă a turului. Paradoxal, cu cât cele șase puncte sfârtecate din hambarul toamnei se vor întoarce mai târziu, dacă se vor întoarce, bineînțeles, nu lui Poli îi va fi mai greu, ci concurenților. Toți vor privi cu o strângere de inimă clasamentul la zi care poate fi răsturnat oricând între două etape cu un singur fax din Elveția.
Oricât de cusurgii și exigenți ar fi fanii Stelei, în orice sondaj pe această primă jumătate a lui noiembrie, Kapetanos și Tiago ar intra pe lista revelațiilor. Nota bene, după partide cu Dinamo, Lyon și Rapid, nu Otopeni și Gaz Metan! După ultimul fluier al derby-ului din „Groapă”, Ogăraru își ștergea de pe chip amărăciunea remizei nedrepte și focaliza reflectoarele pe grec. „Echipa a câștigat un jucător. Pe Kapetanos”. Pagina din ProSport de ieri dedicată lui Tiago trebuie să fi mers la inimă tribunei din Ghencea, întotdeauna cu un cui împotriva lui Lovin, răpus de statistica paselor lungi la Liță Dumitru. 6-0 pentru Tiago. Ce răsturnare de situație! Până să dea bruma de noiembrie, Kapetanos și Tiago nu adunaseră laolaltă minute de joc nici cât Dică la Catania. Adevărul rece al statisticii, în gestiunea Lăcătuș, cei doi au fost doar două nume pe inventar. În mandatul Dorinel însă, Kapetanos și Tiago s-au trezit titulari, dar sunt doar puieții firavi ai minirevoluției de noiembrie care-și va devora co
Dacă n-ar fi existat această înfrângere categorică, atunci ea trebuia inventată, ca să-l parafrazăm pe Marian Iancu. Nu mai contează nici palmaresul, nici culorile, nici depunctarea, când vine vorba de Dinamo, Timișoara intră în transă. Uită tot, dă cu piciorul la tot. Sinucigașul sadea. Credeți că slovacul Brezinsky sau costaricanul Parks au priceput ceva din vânzoleala ori presiunea suplimentară de dinaintea partidei? Cei doi nu săriseră de vârsta șotronului pe vremea când, la sute de kilometri, se năștea obsesia Dinamo dintr-o profeție închipuită ori nu a lui Mircea Lucescu. Pentru cei doi și toți ceilalți flăcăi ai lui Uhrin partida cu liderul trebuia să fie la fel de importantă precum cea cu campioana CFR de acum două săptămâni. Nici mai mult, nici mai puțin.
Bergodi ne-a picat cu tronc. Italianul ne-a părăsit de ceva vreme, dar prezența sa stăruie. Cum se mai scutură un antrenor de pe cracă, Bergodi intră automat pe lista succesorilor. Cluj, Rapid, o zi chiar și la Vaslui. Explicația nu stă numai în argumentul forte al calităților italianului, care, lucru mare, a lăsat loc de buongiorno peste tot. Cu noile canoane federale, conducătorii cluburilor sunt tot mai înghesuiți. Nu mai huzuresc pe maldărul de bani și de propuneri mieroase. Nu mai pot lua pe cine vor, când vor, de unde vor. Plaja opțiunilor s-a îngustat precum faleza de la Mangalia. A antrenat în prima ligă în sezonul în derulare, simplu, îl aștepți până la vară. Turul mai are până să tragă obloanele și deja au intrat la conservare destule nume grele. Andone, Lăcătuș, Hizo. Inc
Derby-ul a lăsat senzația stârnită de dialogul care ne taie calea zi de zi, pretutindeni, în tramvai, pe stradă, în magazine, dintre două fâțe care nu se mai văzuseră din seara precedentă. „Ei, ce zici, cum îmi stă? Îți vine cool cu rujul ăsta intens… Nu, fato, nu vezi că mi-am schimbat culoarea la ojă?!” În fond, nu se schimbase chiar nimic existențial. Sâmbătă, timpul a rămas încremenit. Dinamo nu se poate scutura de chingile propriilor limite, de lot și de calitate, iar Steaua aduce tot cu bobocul de gimnaziu care nu se poate concentra pe parcursul unei lecții întregi și-i mai rătăcește mintea la sandvișul din ghiozdan. Invocarea sâcâitoare a ghinionului e o pistă falsă. Lyon și-a creat vreo trei ocazii cu adevărat și a dat cinci goluri. Dinam
Cu vreo două săptămâni în urmă, un murmur străpungea ușa vestiarului stelist. Nu ieșeau socotelile la bani, însă Becali a parat degrabă, mutând mortul pe Academiei. „Nimic important, era ceva cu rata de schimb, dar le-am demonstrat c-au ieșit în câștig”. Declarațiile lui Neșu susțin contrariul. Becali se preface că nu pricepe că a rămas dator după dubla încântătoare cu Galata. Apropo, dacă tot pomenim de proiecte și răbdare, ce ironie, lui Skibbe, învinsul, i-a rămas capul pe umeri și continuă bine mersi, în schimb Lăcătuș a plătit pentru Otopeni și Sportul Studențesc. Lui Neșu îi dă acum mâna să revendice public o datorie neonorată. A ieșit din sistem, nu mai poate fi trecut la colț la satelit. Și-a putut permite luxul de a mai fi amânat o dată și încă o dată.
Borcea ar cam avea motive să-și proțăpească țățește brațele în șolduri ca Draga Olteanu în „Iarna bobocilor” și să întrebe înfuriat: „Unde ne sunt suporterii?!”. De-ar fi să-și ducă zilele doar cu ce adună la casele de bilete, Dinamo nu și-ar asigura nici măcar baxurile cu apă minerală golite la antrenamente. E ilogic, dezolant, frustrant. De acord, Dinamo sare din tiparul 90-60-90, nu e miss în Liga lui Mitică. E măcar lider după o treime devorată din actualul campionat, așa, cu victoriile atârnând mereu de-un fir de ață în duelurile cu plutonul, zona gri în care se câștigă titlurile cu succese mici și dese. Totuși, chiar și sâmbătă, într-o seară agreabilă, tribunele au continuat să arate jalnic, încât ai senzația că tot se mai construiește câte ceva și trei sferturi din stadion sunt închise pentru renovare. S-ar umple poate doar dacă i-ar trece cuiva prin cap să reînnoade seria BD-urilor și-ar avea nevoie de decor pentru „dublele” cu Papaiani, Jean Constantin și cățelul Costel. Când e rost de sfadă și replici mitocănești în vreo dezbatere pe forum despre Dinamo, ai jura că dau turcii năvală. Câtă frunză, câtă iarbă. Dănciulescu sau Lobonț trebuie să se simtă gâdilați de suportul, adesea recondiționat, al atâtor fani virtuali. I-ar vrea însă mai degrabă în carne și oase alături nu doar la derby-ul cu Steaua.
Când nu bați pe nimeni acasă de la revenirea în UCL, iar victoria de la Kiev continuă să se plictisească singură, nu prea ai motive să te dai cu capul de pereți. Să mergem pe mâna lui Ovidiu Petre. „Probabil că atât putem”. Acest 3-5 are un singur cusur. Doar a amăgit că era loc să iasă și altfel. Steaua n-a avut însă meciul în mână nici măcar o secundă, ci numai scorul trecător, dovedit o povară chiar și pentru cârca providențială a lui Goian. Spoiala rafinamentelor tactice închipuite nu poate naște decât halucinații. Schimbările comandate lui Lăcătuș nu pot emite alte pretenții decât de a fi ingrediente în pilda favorită a patronului cu „dacă și cu parcă se plimbau într-o barcă”. Dacă Semedo și Arthuro… După referințele de la partida brilia
Gigi Becali aleargă după cai verzi pe pereți. La atacantul după care i se scurg lui ochii tânjește toată floarea continentului. Pe arcuri la centrări, sprint ca și cum ar fi fugărit de leopard, fâșneț și abil pe centimetru pătrat și devreme acasă. Să caute la Play Station.
Becali a pierdut demult șirul vârfurilor încercate în ultimii trei ani, de la Thereau la Pedriel. Niciunul n-a făcut purici în Ghencea. După Galați, se joacă iarăși de-a ultimatumul. Cu Arthuro, Kapetanos și Stancu. S-a săturat, gata, din iarnă aduce alții.
Poantă colosală, confuzie providențială. La meciul de Cupă cu Petrolul, galeria vișinie striga din rărunchi „demisia”, iar lui Peseiro i s-a părut că e scandat numele lui Cesinha! Salvatorul calificării. Portughezul iar n-a priceput nimic, dar le-a potrivit cu glezna fină a lui Cesinha. Au fost singurele clipe la care a fremătat galeria bosumflată, dar oare cum ar fi reacționat emo-peluza dacă afla justificarea pentru care Cesinha a primit Trofeul Fair-Play, premiu simbolic care supraviețuiește miraculos printre atâtea lături și reacții mitocănești?! Așa s-a ajuns ca gestul lui Cesinha să ni se pară măreț, când de fapt el era doar naiv, sincer și înainte de toate banal oriunde în lume. Și-a îmbrățișat fostul antrenor, pe Rednic, înaintea derby-ului cu Dinamo sub ochii injectați ai unui Giulești căruia nu-i era de ajuns producția de ouă pe tarabele din toate piețele sectorului 1 pentru a-l primi pe Rednic. Cesinha l-a sărutat, după care, tot fair-play, l-a înjunghiat cu golul decisiv. Cum ar zice Humphrey Bogart, doar o chestie de viață și de moarte.
„Păi, cine suntem noi să batem Bayernul? Suporterii n-au niciun motiv să fie bosumflați”. Vă imaginați un asemenea discurs al lui Marica după o remiză acasă a Stuttgartului?! Sau al lui Tamaș pe când era la Auxerre după ce n-a răpus Lyonul? Cu Getafe, Contra nici n-ar mai trebui să se prezinte la partidele cu Real și Barça, Siena lui Codrea în fața Interului. La echipele lor de club, oricare tricolor și-ar mușca mai degrabă limba decât să iasă în fața reportofoanelor cu un asemenea discurs fatalist și sinucigaș. Ca să nu mai strice celelalte mere din coș, a doua zi era poftit la casierie să-și facă lichidarea sau, cum e moda acum, să accepte un împrumut care se traduce doar printr-o repatriere.
Selecționerul a avut dreptate. Pierdeam cu Lituania și cu Mutu, și cu Chivu pe teren. Am luat cu toții în răspăr declarația lui Pițurcă de la Cluj. Așa cum ne-a pufnit râsul când statisticienii UEFA au pus reflectoarele pe Nicoliță la meciul de deschidere la Euro. Înghițise aproape 12 kilometri. Ne-a mai trecut zeflemeaua după ultimul maraton spornic de la Florența.
Povestea Țiți Dumitriu pe vremea când era mâna dreaptă a lui Iordănescu: „Decât să convocăm un debutant sărit de 27-28 de ani și pe care știam că oricum nu-l vom folosi nici măcar un minut, preferăm să aducem la fiecare meci, indiferent de miză, un puști, doi care să crească în vestiar văzând cum își leagă Hagi șireturile, cum își așază Gică Popescu echipamentul”. Involuntar, lotul lui Pițurcă pentru meciul cu Franța aduce cu o schiță de proiect. Găman, Stancu, Pantilimon. Involuntar pentru că selecționerul e doar strâns cu ușa de snopul forfaiturilor, alibiul ideal. Dacă asta ar fi fost cu adevărat strategia după Euro, rupea tăcerea și într-una dintre zilele în care îi mai trecea din lehamitea de națională am fi aflat și noi într-o conferință de presă. Că va propune câteva mutre noi, cu tuleele abia rase, măcar de decor, care să vadă cum se încalță Mutu și ce mormăie Chivu. Singura propunere a lui Pițurcă a fost conjuncturală. Paraschiv, golgheterul tomnatic al Oțelului. Dacă Lituania a fost un accident și o victorie cu Franța e tot un accident. După 0-3 de la Cluj, Pițurcă n-a făcut altceva decât turul televiziunilor, plătind polițe și rățoindu-se la contestatarii pe care i-a avertizat că nu va demisiona „nici dacă pierdem cu 10-0 cu Franța!” Un Peseiro în variantă carpatină. Unde l-am rătăcit oare pe Pițurcă, căpetenia haiducilor de la meciul cu Olanda de anul trecut?
Trei observații pe marginea crizei care zvârcolește Rapidul, trezit în pâclă de parcă ar fi trecut pe lângă Giulești locomotivele cu cărbuni de pe vremea lui Gică Petrescu. Pică la țanc vacanța care a venit cu trenul din Franța, precum CFR-ului înaintea debutului tricolorilor. Spre deosebire de conducerea clujeană, cea din Grant nu știe de unde să apuce criza și să-i strivească șarpelui țeasta veninoasă. Noul purtător de cuvânt de la porțile ProRapid, Taher, a fost împins în capcana că răul sălășluiește doar în vestiar.
Situație trăsnită, după victoria previzibilă de azi împotriva Farului, criza de la Dinamo se va adânci precum se scufundă leul într-o economie fardată despre care ni se tot spune că duduie. Prețul plătit pentru succesele fără nicio vină cu Otopeni sau cu Gaz Metan. Fracul de lider o pune pe Dinamo, paradoxal, într-o postură fără ieșire. Să privească țintă doar către meciul următor, care nu întotdeauna e și cel mai important, și să mai amâne o dată o reconstrucție pe care deja a ratat-o de la începutul sezonului încoace cu repatrieri doar ca să mai aibă și foștii dinamoviști unde să mai facă
De ce avem oare senzația că deplasarea Stelei la Florența se reduce doar la o întoarcere în timp pentru Lăcătuș? Reîntâlnirea cu ultrașii de pe fostul Comunale, cu presa pentru care a fost carne de tun, poate și un tur de oraș cu o scurtă escală în fața vilei al cărei chiriaș era acum 17 ani. Dar Mutu? Ce vrăji au mai făcut medicii Stelei? Dar cele două-trei mii de români anunțate la meci care să reamintească de atmosfera de pe Bernabeu? Toate sunt doar abordări colaterale. Adevărul e că toți fugim de meci, schimbăm subiectul când cineva aduce vorba de Fiorentina după ce s-a stins entuziasmul stârnit de calificarea cu Galata. Încercăm amăgirea că, în fine, cocoșul va mai cânta și pe gardul Stelei. S-a risipit chiar și bruma de optimism a celor care n-au avut ochi decât pentru cele câteva picături din pahar la meciul cu Bayern după ultimele eșecuri răsunătoare ale lui Klinsmann. De la Kiev încoace, trecutul apasă, strivește, e ca o umbră de care Ste
Cum se mai creionează câte o hartă la fiecare început de sezon, în capul listei celor lăsați la vatră e întotdeauna Lovin. Abia apoi le vine rândul lui Neaga, Rada sau Cristocea. Iar la Steaua nu-i ca la Dinamo. Mesajele din lojă prind degrabă glas în galerie. Gură spartă, Becali nu mai știe azi cum să-l împace pe Lovin cu peluza și-i tot face lobby. În fotbal, Becali nu face pomeni ca-n politică, nu împarte rente. S-a convins că tot mijlocul echipei atârnă de un fir de ață la capătul căruia descoperă tot freza nețesălată a lui Lovin. Au căzut pe rând, ca spicele, și Rădoi, și Ovidiu Petre, titanii, cât despre Pleșan, săracul, el a murit demult, dar încă n-a aflat. Cât l-au purtat harul și fantezia, cât l-au ținut mușchii și plămânii, Lovin a luat pe piept și în numele absenților partidele cu Bayern și CFR. Probabil că Păsărilă nu-și mai simte călcâiele după câte recuperări a încercat. Contra lui Ze Roberto sau Culio, în zbor sau la firul ierbii, pe stânga, pe dreapta.
6 din cele 7 goluri de duminică ale Stelei și Clujului au fost semnate cu pașaportul. O recoltă oarecare de toamnă dacă n-ar pica tocmai în zilele în care a crescut valul naturalizărilor. Seara magică a Clujului pe Olimpico a ațâțat flacăra plăpândă după prestațiile sictirite ale tricolorilor. Vorbim discuții. Țineți prinsoarea că lui Culio, unul de pe listă, nu-i va fi naturalizat nici măcar degetul mic de la stângul fermecător? Nici nu vrem, nici nu va fi cazul. Încă o repriză geamănă precum cea de la Roma în meciurile din Liga Campionilor și Culio nu va mai face mulți purici în Gruia.
Pe vremea când Lăcătuș se purta în pantaloni scurți și buchisea abecedarul, Steaua se lua în coarne cu Bayern în singura confruntare de până acum din cupele europene. Era Bayernul care picura broboane de gheață pe spinarea oricui, marea echipă a lui Beckenbauer, Gerd Müller, Sepp Maier și Breitner, cei care peste nici trei luni triumfau la Euro. Duel disproporționat ca într-un Hănescu – Federer. Tipul de eliminare care te împinge să te întrebi când ai călcat ultima oară pragul unei biserici. 1-1 la București, 0-0 pe Olympiastadion, tocmai inaugurat. Cu două-trei excepții, jucătorii echipei de atunci, plămădită de Piști Covaci, care între timp decolase spre Ajax, erau cruzi pentru un război atât de mare.
Te crucești, te uiți la imagini și tot nu-ți vine să crezi. E un detaliu particular, periferic, dar care explică, și el, colapsul tineretului păstorit de Prunea și Săndoi. Probabil că e o premieră în întreaga istorie a echipelor naționale. Poate ceva similar să se fi întâmplat numai în epoca boemă a fotbalului lui Baratki și Dobay. Deac s-a însurat în preziua partidei decisive cu urmașii lui Ian Rush. Copilul n-a lepădat cantonamentul de capul lui. A spus mai întâi „da” staffului naționalei, care, știți zicala cu facerea de bine, a ajuns și ținta ironiilor nașului Trică. „Păi să-i pună și lui Deac un avion particular la dispoziție care să-l ia de la Cluj și să-l ducă în cantonament…” De ce varianta complicată când mult mai simplu era să se solicite amânarea partidelor din preliminarii cu Bosnia și Țara Galilor, nu? Își făcea și finul nunta ca tot omul, sâmbăta. Un moment de referință în viața unui adolescent a fost strâmb gestionat și a împins periculos cariera unui jucător cu har și vână în zona întrebărilor și a îndoielilor. Cu complicitatea imatură a lui Prunea și Săndoi, care au încercat păgubos să împace și capra, și varza. Putea fi chiar și un Hagi al actualei generații, Deac tot trebuia convins să aleagă. Ori la bal, ori în cantonament. Și, și e o amăgire, Deac n-a fost nicăieri.
Să ne întoarcem la vorbele lui Cristi Borcea care au scandalizat cu nici o lună în urmă. Nu la gluma nesărată și tălâmbă, retrasă degrabă de pe piață, cu cheta națională pentru salvarea lui Mutu. Dacă s-ar pune pe picioare totuși o asemenea inițiativă, atunci căciula cu donații nu are de ce să treacă dincoace de ușa vestiarului naționalei, care a suspinat după Mutu până și într-un meci cu o formație nu mai brează de una de „B”, cum o eticheta Mitică Dragomir. „Hai, dom”le, că în afara lui Mutu și Chivu restul sunt niște ciobănași”, așeza Borcea apele în matca lor, ca să nu-și mai închipuie plutonul că e ceea ce de fapt nu e. Fiecare în parte un star. Toți cei care au sărit de fund în sus ca arși atunci și l-au ironizat pe Borcea, chiar din propria bătătură, sâmbătă, cu Lituania, au jucat pietre cu jocker schimbat, la care sunt campioni mondiali. Dacă tot era vorba de chetă. Nu pentru cifra astronomică de 17 milioane de euro, ci una mai pământească, cei 75 de mii datorați de Mutu lui Becali. Un mizilic pentru tot lotul. Dacă nu-i ies în calendar patronului Stelei avertismentele divine și Mutu își rupe iarăși o mână chiar înaintea meciului cu Franța și nu în preajma „dublei” cu Fiorentina? Deja, după Lituania, lui Becali îi iese pe nas.
Nu e întrunire de taină într-o casă conspirativă să nu fie moț și Dumitru Dragomir. De câte ori nu l-ați auzit certificând „păi am fost eu de față”. În negocieri, litigii, tranzacții de toate felurile. E în zece locuri deodată. Misterios, doar în scandalul Timișoara s-a făcut mic de tot, pipernicindu-se într-un funcționăraș cu cotiere și creion chimic după ureche. Scuipă în vârful bont al creionului și mai taie șase puncte din agoniseala lui Poli. Detașat, impasibil de parcă Iancu și-ar fi înscris clubul în liga sârbă sau bulgară. Nu e războiul său. Deocamdată s-a proptit în uluca gardului ca o țață care vede doi puștani încăierându-se în țărână și strigă de plăcere „bătaie, bătaie!” ca să-și adune din casă toate neamurile și nu cumva să l
Peste patru luni nimeni nu-și va mai aminti de Trombetta. Peste patru ani se va așterne praful de un deget peste posterele cu Semedo. Peste 40 de ani, jurnaliștii se vor întreba, curioși, în fața unor imagini de arhivă, precum Manolo Terzian la prezentarea anonimului Trombetta pe Sport.ro, „Dar ăla cine e?”. E Paszkany. Performanțele de azi ale CFR-ului se vor pierde în ceața timpului, fie că vor avea ori nu continuitate. Totul e discutabil, începând chiar cu politica managerială sportivă, numai un singur detaliu nu. Și peste patru decenii, Paszkany va fi tot inv
Duminică, la amiază, pe RAI imagini înregistrate la gara din Napoli. Un intercity întârziat aproape două ceasuri și un peron ticsit și vulcanic, făcând concurență Vezuviului. Tifosii fără bilet la meciul cu Roma fuseseră evacuați din tren. Nu mai mult de 300 de suporteri și-au contramandat excursia. Scena aducea izbitor cu secvențele surprinse de televiziuni sâmbătă înaintea derby-ului Dinamo – Craiova. Cu marea diferență că fanii lui Napoli nici măcar n-au apucat să ajungă pe șoseaua de centură a Romei, unde destule românce le-ar fi domolit furia. Fără bilet de meci nu te urci nici măcar în tren.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER