Probabil că Dinamo are parte acum de cel mai nefericit management din întreaga sa istorie. Fug jucătorii ca potârnichile. În stol. De la începutul anului, Dinamo s-a despărțit de o jumătate de echipă. Rivaldinho, Costache, […]

Adi Popa e ultimul pe lista celor care au făcut un pas înapoi în această iarnă. Împrumutul tricolorului pe câteva luni de la Reading în Golf poate fi orice numai o ieșire din tunel în […]

Încă una dintre ciudățeniile legislativului nostru. Lui Gică Popescu sentința judecătorească nu-i permite să candideze la viitoarele alegeri de la FRF. „Legal nu am voie”, a confirmat fostul internațional. În schimb premierul Tudose l-a socotit […]

Probabil că Dan Petrescu e unicat în fotbalul nostru. Acum, la 50 de ani, arată exact ca la aproape 20 de ani, la ceasul debutului în Divizia A. Poate ici, colo câte un fir alb pe la tâmplă, ceva sute de grame îndesate pe la burtă sau pe coapse. Altminteri, copia fidelă a celui cu trei decenii mai tânăr. Unde a ascuns oare Dan Petrescu toți acești ani, asta rămâne un mister.

Muream toți ca proștii. Habar n-aveam că Avram Iancu, Craiul Munților, a îmbrăcat cândva tricoul lui Dinamo, cu alte cuvinte că a fost un fel de înaintaș peste vremuri al fraților Nunweiler sau al lui […]

Acum poate pricepem mai bine de ce FRF s-a oprit în vara lui 2016 mai întâi la numele unui selecționer străin. Alegerea nefericită a lui Daum e cu totul altă discuție. A ieșit rău de tot. Cu un alt nume putea însă să iasă și mult mai bine. Oricât s-ar da peste cap orice antrenor român, în ochii tribunei el tot rămâne legat cu niște sfori invizibile de clubul de suflet.

N-a auzit nimeni vreo poveste din vestiarul Stelei de altădată în care Iovan, nume luat din căciulă, să se fi tras de șireturi cu antrenorul Ienei. Ca doi amici la toartă, de-o vârstă. „Băi, Imi, mergem la o bere după antrenament?” După cum nu l-a auzit nimeni peste ani nici pe Lăcătuș înghioltindu-l șmecherește și tutuindu-l pe Iordănescu. „Puiule”, ca între doi foști coechipieri. Inclusiv în finala de la Sevilla.

Reîntâlnire miercuri seara în imagini tv la câteva ceasuri distanță cu Mbappe de la Monaco și cu Răzvan Marin.

Nu cred că mai vedem azi un reportaj după un meci în București sau la Botoșani în care să nu dăm pe drumul dintre vestiar și autocar peste puști ciorchine la vânătoare de un autograf ori de un selfie. Nenea Mirel, vă rog eu, doar o secundă… Domnu” Vali Lazăr, vreau și eu o poză… Cine mai știe cât ar valora mâine o fotografie ori un autograf? Odinioară, ne puneam bunicile să ne coasă degrabă un număr 8 decupat pe tricou înainte de a o zbughi la miuța încărcată de semnificații din curtea școlii. Azi sunt Dobrin! Acum nu se mai coase numărul 8. Se ștanțează. Inclusiv numele deasupra pe tricoul original.

Cine mai crede azi în coincidențe ori e naiv, ori s-a încuiat într-un turn de fildeș și a înghițit cheia.

…octombrie 1981. Naționala pierdea pe fostul „23 August” meciul cu Elveția și își lua adio de la Mundialul spaniol. Era a patra campanie de calificare ratată la rând. Chiar de a doua zi, puterea vremurilor a reacționat și a declanșat cel mai amplu proces al fotbalului la toate nivelurile, cunoscut până în ziua de azi drept „Procesul Brașov”.

Cine a ratat vineri prima jumătate de oră din Ghencea ar fi jurat că a pierdut câteva momente de magie după cât de bosumflat era Dayro Moreno în momentul înlocuirii. Bombănea întruna iritat, s-a răcorit pe un panou publicitar. Nu mai lipsea decât să-i azvârle tricoul în față lui Lăcătuș ca să arate că i se făcuse o nedreptate. Cu câteva floricele la mijlocul terenului și vreo două goluri la mica ciupeală, la a doua bară, modelul Gerd Müller,

Personalitate puternică, antrenor controversat, Titi Teașcă a fost cel mai prolific scriitor dintre tehnicienii noștri. După unii, mai mult scriitor decât antrenor. „Ce rău v-am făcut?” și „Păpușarii” sunt două dintre titlurile cărților sale, iar eroii erau Dobrin, Liță Dumitru sau Marcel Răducanu, dar și ofițeri de miliție sau armată, prim-secretari, oameni ai puterii vremurilor, cu intrigile, intoxicările și jocurile lor de culise. Aceleași urzeli, intrigi peste decenii în telenovela Becali, doar metodele sunt ceva mai rafinate. Se numesc azi stenograme, precum șopârlele azvârlite ieri când se crăpa de ziuă la coadă la lapte sau parizer. S-au băgat stenograme! Emil Grădinescu nu bănuia cu două luni în urmă câtă dreptate avea când își deschidea emisi

Cel mai șontorog Dinamo – Rapid de la acel 4-1 de pomină, în care Dinu invita tribuna din Grant să arunce prosopul, e oglinda fidelă a unui fotbal care devorează toate teoriile. Ce e valabil azi și răsfățat ca material didactic e automat contrazis ziua următoare. Două exemple. În primele patru etape ale returului, Rapid zburdase, inclusiv în repriza de săniuș de la Cluj, acolo unde s-a născut comparația între un stagiu de pregătire în Poiană și altele în Antalya. Prilej de aduceri aminte și amuzament pentru veteranii care bătătoreau cărările vânătorilor de munte la Forban sau Bușteni. Vezi dialogul colocvial prin gard dintre Mircea Sandu și Rică Răducanu. Stați să vedeți cum vor ridica ritmul rapidiștii și cum vor alerga în mai, s-a mai spus. Posibil. Sâmbătă, Costin Lazăr și compania au avut ritm de fado lusitan. Letal. 0-3 prin prezentare.

Dacă TAS-ul merge ca un ceas elvețian, azi ar trebui să aflăm care e situația lui Poli. Violet sau neagră? Traducând orizontul așteptărilor lui Marian Iancu, un munte de pesimism, Poli are tot atâtea șanse să-și recapete palmaresul și culorile câte are naționala să se califice la Mondialul sud-african. 10%. Un fax federal otrăvit a încurcat porțile ca Dorel Stoica în meciul cu sârbii, și Zambon a mai rânjit o dată în nas Timișoarei. Indiferent de verdictul de la Lausanne, va fi cel mai tembel eșec al federației prin dublă neprezentare. La București și apoi la Lausanne. FRF, adică o clică de acolo de teapa lui Zambon, pierde scandalos în orice situație, dacă Timișoara își recapătă ori nu blazonul. Un neutru nu poate

Ar cam fi vremea ca Pițurcă să renunțe. Și-ar face singur un mare bine. La națională, orice națională, de orice calibru, trei campanii de calificare înșirate pe parcursul a patru ani și jumătate reprezintă un ciclu căruia îi vine sorocul să se închidă. Cu meciuri răsfirate la câteva luni sau chiar jumătate de an e imposibil să nu se tocească entuziasmul. Să ne amintim cât era de pleoștit Pițurcă încă din vara trecută, după Euro, când recunoștea că i s-a cam stins elanul. Omenește. Dacă s-ar fi luat mai în serios de-atunci și chiar asculta ce spune și gândește, n-ar mai fi amânat despărțirea pentru 2010. A căzut însă în capcana întinsă de propriul orgoliu și de

„Dacă aș avea un portar ca ăsta, l-aș împușca!”. Ținta era Rică Răducanu, iar declarația spumoasă, fără mănuși, aparținea lui Bill Nicholson, managerul lui Tottenham, după un 3-0 cu Rapid în C2 în primăvara lui ”72. După ultima gafă a lui Zapata, vorbele britanicului par mai actuale ca nicicând. Dacă ar fi avut un pistol dosit în jambiere, ca polițiștii din filme, Lovin mai că ar fi apăsat pe trăgaci la cum spumega și zburătăcea brațele pe sus. Lui Zapata i se face inventarul cuielor bătute în coșciug în acest sezon. Iar numărătoarea chiar iese, nu aduce cu steagurile lui Pristanda. Fie o reacție întârziată, fie n-a închis colțul scurt, a ieșit anapoda sau a început să-l lase vederea. O singură constatare: Zapata nu mai e cel de acum un an, doi. Dar Steaua mai aduce cu cea de acum un an, doi? Poate doar la culoarea echipamentului. La spiritul de echipă în niciun caz. Simptomatic, niciunul dintre colegi nu l-a bătut pe umăr pe Zapata, peste care tocmai se prăbușise cerul. Lovin, chiar Lovin, nene, l-ar fi strâns de beregată. Nu și-au rupt carnetele de jucători nici Ogăraru după artificiul comic din tușă, nici Ovidiu Petre după luftul care i-a produs accidentarea. Erorile lor și ale celorlalți nu sunt la fel de îngroșate, deși atârnă și ele ca o piatră de moară. De când lumea, doar ale portarului sunt vizibile.

În campionatele altora mai puțin constipați, orice arbitru în locul lui Augustus Constantin nu se sinchisea de ce ar spune tata și regulamentul și l-ar fi sunat pe Grigorie după meciul de vineri de la Cluj. O frază de mulțumire era de-ajuns. Să rememorăm.

Fraieri, cu toții n-am fost altceva decât niște fraieri. Ne-au fermecat două goluri generice dintr-o seară magică fără pereche și, gata, s-a stârnit campania. Naturalizarea lui Culio era subiectul care se lăfăia pe coperțile presei sportive. Visam cu ochii deschiși și pătimași că golurile de pe Olimpico ar putea fi repetate în meciul decisiv cu Serbia, iar reținerile lui Pițurcă iritau.

La exact jumătate de an distanță am ajuns să ne punem întrebarea cum de-l mai titularizează Uhrin la CFR, nicidecum dacă Pițurcă ar fi putut începe cu Culio întâlnirea cu „plavii”. Un pătrățel, punctajul din caseta tehnică a meciului cu Rapid, asta e cota de piață de acum a lui Culio. Îndărătnic la orice desen tactic al oricărui antrenor – și s-au tot rotit într-un an! -, capsoman să-și facă doar numerele personale, care nu mai ies niciodată, bosumflat pe tot și pe toate, chiar și pe copertina băncii de rezerve după modelul Cârțu, se preface că nu pricepe nimic din limba cu subtitrări a lui Uhrin, acesta e Culio de-acum. Am și uitat că a fost o rază de soare într-un moment în care eram triști și plouați după 0-3 cu Lituania.

Sondaj în fugă: răspundeți pe nerăsuflate cum se numesc președinții Gaz Metanului și cel al Otopeniului? E de presupus că au și așa ceva în organigramă, doar n-or fi niște off-shore-uri de căsuță poștală în Cipru. Campionatul stă la un colț să intre în ultima treime și nu-i știe nimeni pe cei doi, deși gospodăresc, cum îi taie capul, cum îi țin balamalele, totuși două cluburi de primă ligă. O ligă care, dureros de defazat, e mai întâi o jucărie a patronilor tari în clonț și abia apoi, la ani lumină distanță, și a jucătorilor expuși la o dublă fractură sau o comoție.

Cât de simplu pare totul în Giulești fără fanfaronul Peseiro pe bancă și cu Copos exilat, ca Ovidiu, pe țărmul de la Eforie! Nu? Echipa joacă, asudă, adună puncte, se împlântă în coasta podiu­mului, galeria freamătă, cântă, se stă iarăși la coadă pentru abonamente. Peisaj idilic, un pastel în contrast evident cu pânza fumurie schițată cu nici jumătate de lună în urmă, când părea să revină moda retro, colecția de toamnă. A matineelor de acum trei decenii pe vremea când Rapid nu știa al cui copil mai e. Retro au rămas însă numai tricourile, fără sponsor și pe piepturile lui Manea și Rada odinioară.

Noroc că ne trece repede. Ca orice noutate, liga lui Oli, Rădoi și Ando a făcut audiență de vreo lună și ceva încoace, am acceptat cu bărbăție bobârnacele lui Balaci și Iordănescu, ne-au sedus siluetele stadioanelor și gazoanele mătăsoase. Puțin a fost, puțin a mai rămas. Doar câteva etape din acest sezon, în care probabil că nu ne vom da seama dacă Olăroiu și-a dat demisia, a fost demis sau e numai suspendat, cum s-ar fi cuvenit de altfel în oricare alt campionat pentru o impolitețe. După aceste canoane medievale, pentru simpatiile sale liberale Pițurcă nu avea de ce să mai spere de la actuala coaliție de la putere să fie lăsat să se mai gândească la meciul cu Serbia. În fine.

Acum un an, tot pe când se crăpa de primăvară, Nicoliță era calul de bătaie al tuturor. Al patronului și al peluzei din Ghencea. Se trăgea în Bănel din toate pozițiile. Pasa ofilită trena, nu izbutea să se scuture nu se prea știe de ce. Punea capul în pământ, înghițea resemnat ironiile. Fără reacție. Pentru Lăcătuș era un subiect aparte și delicat la fiecare antrenament. Dacă peste numai câteva luni Nicoliță era privit ca o vedetă la Euro, într-un meci totuși sterp, cu Franța, probabil că e și meritul lui Lăcătuș. Ghicise leacul tămăduitor.

În platoul Realității se toca mărunt incidentul de sâmbătă de la mall. Punctul de vedere al firmei de pază era susținut de Cătălin Zmărăndescu. Degajat, ferm, stăpân pe procedurile de acest gen, a remarcat că „totuși, se impunea mai multă discreție din partea angajaților de la BGS chiar dacă altercația a ținut numai un minut și ceva”. Discreția cedase fără luptă locul demonstrației de forță, căreia i-au căzut victime până la urmă cumpărătorii și vânzătorii laolaltă, spectatorii din sala de cinematograf, buluciți spre ieșiri.

Azi, în Comitetul Executiv ar fi trebuit să se furișeze, ca un pungaș ocrotit de umbrele nopții, și propunerea legalizării premierilor indirecte. Poate că vreunul dintre membri, poate chiar vicele Mitică Dragomir, căruia îi sticlesc ochii la idee, va aduce vorba, așa, în treacăt, ca într-o pauză publicitară în care invitații trăncănesc vrute și nevrute. Sau poate propunerea va îngheța pe buzele tuturor, în stand-by ca să treacă valul. Declarațiile de intenție însă au rămas. Ale lui Becali, Penescu, Pădureanu sau Mititelu, toți seduși de varianta spălării valizelor. S-a învârtit doar o dată regulamentul în vară ca să-i fie călduț Stelei, se mai poate modifica iarăși ca să le pice bine și celorlalți, nu?
Calculul fiecăruia e simplu. Mititelu iese în pagubă dacă joacă împotriva Clujului doar pe banii săi, nu și ai Stelei sau ai lui Dinamo, după cum și Penescu n-ar da înapoi de la niște economii pe praful de-acum la un meci cu Rapid sau Urziceni. Cât despre Pădureanu, el a fost întotdeauna grijuliu cu fondurile altora. Și înainte, și după momentul zero. În a doua jumătate a returului oricum pică trei meciuri cu aspirante la titlu, bașca alte două cu echipe la retrogradare și e gata bugetul de la toamnă. Victorii adăpate la fudulia granzilor, fripți cu șantajul „ceilalți își vor dori mai mult victoria”.

Pe vremuri, când unui internațional de marcă i se făcea greață de raiul comunist, ziarul Sportul lăsa un loc liber sau se improviza în tipografie o scamă în litera de plumb ca să nu se mai înțeleagă nimic în dreptul lui Marcel Răducanu sau al lui Sătmăreanu II, între alții, în casetele tehnice, atunci când nu era încotro și trebuiau publicate. Fiecare scamă durea, schilodea istoria. Floare la ureche pentru tehnologia computerizată de azi, să inventeze câteva scame. Din vara lui 2008, Rapid nu a fost condus de nimeni. În organigrama clubului doar locuri goale. Ultimele gulere scrobite care au avut iluzia că decid ceva la Rapid au demisionat marți. Toma și Nedelcu au părăsit corabia. Li s-a acrit și lor. Întrebarea logică ar fi nu cum de-au descoperit abia acum că pe Copos îl doare în cârma iahtului de Rapid, ci pe ce lume au trăit de n-au aflat că Taher și-a luat jucăriile și a plecat încă din octombrie. Tocmai ei, oamenii de curte ai iordanianului?! Situație ridicolă. Imaginați-vă doi miniștri ai cabinetului Tăriceanu care ar pretinde să rămână în pâine încă cinci-șase luni după pierderea puterii! Dureros, poate și nedrept pentru doi dezrădăcinați de Taher din lumea în care au excelat, Toma și Nedelcu rămân doar niște scame, ca și cum n-ar fi existat vreodată și pe care Copos le-a scuturat de pe reverul sacoului.

După amicalul searbăd și neputincios împotriva Croației, deznădejdea voluptoasă a pus ghearele pe Gabi Tamaș și nu l-a mai slăbit nici în cantonamentul lui Dinamo. După reacția virulentă și promptă a conducerii clubului e de presupus că n-a fost vorba nici de vreo bere, două la care antrenorii se mai prefac că plouă, nici de un somn adânc, progenitură a zicalei „Dacă ești beat du-te, nene, și te culcă!” Decizia exilării la satelit nu poate fi explicată decât prin: 1. Tamaș era într-adevăr mangă și 2. după obiceiul casei, s-au umflat mușchii pe el și l-a confundat pe Rednic sau pe altcineva din staff cu chelnerii și comesenii din cluburile de noapte brașovene, cantonamentul preferat. Unde a încăput mia, mergea și suta. Chiar și după 0-3 cu Lituania, Tamaș se rățoia la toată lumea, nu?! Cum s-ar zice prin vestiarul lui Auxerre, clubul care s-a lepădat temporar de Tamaș, voila, encore une fois!

După cum mustăcea în fața camerelor era limpede că Marius Niculae nu pricepuse nimic din pățania cu salutul birjăresc. Mușchi dinamită, dar fitilul e cam mic. Ocheade cu subînțeles, promisiuni tălâmbe din vârful buzelor, dar cu înjurătura stându-i pe limbă, modestie camuflată duios în dosul accidentărilor. Nu se îndoiește nimeni că după ce s-au răsfirat reporterii și și-a regăsit coechipierii, Niculae i-a mai „salutat” o dată pe steliști. Nu-și încălcase însă promisiunea. Nicio silabă în direct.

Discuții, polemici, exaltări din categoria „laudă-mă gură, că te spurc!” pe seama lui Ropotan și Homei. Moscoviții și enigma TVA-ului, londonezii și restricțiile care țintesc românii în căutarea unui permis de muncă dincolo de Canal. Fără legătură cu subiectul, dacă un club dâmbovițean ar fi negociat precum falnicul West Ham transferul unui jucător, deși regulamentul îngrădește, nu-și mai spăla rușinea multă vreme.
Ropotan a fost însă la un sfert de mustață sau de manea de un transfer. Dintr‑un foc Dinamo a pierdut milioane bune. Cu Ropotan și cu Moți, dacă împrumutul fundașului se contura într-o cedare definitivă în iunie. Spre deosebire de Moți, Dică și alții, Ropotan n-a apucat să dezamăgească încă pe nimeni. În vară va redeveni un subiect de negocieri și de decepții. În primul rând pentru Dinamo. Devotamentul acționarilor nu-i de ajuns. Ca să supraviețuiască, Dinamo e obligată și să vândă. Să convenim că Lobonț are un statut privilegiat și decide singur când și dacă pleacă. Atunci, dacă nu Ropotan, cine? În vară, Victor Becali a înțepat și a fost înțepat. Criticase aducerea elefantului Julio Cesar. „Dinamo trebuia să meargă pe mâna unui tânăr precum Ștefan Radu sau Moți”. Ca să aibă el ce vinde, i s-a replicat. Impresarul mersese doar pe logica următoarei mutări.

Familia lui Gigi Becali n-a prezentat vreodată interes pentru băgăcioasa presă bulevardieră. E discretă, retrasă, parcă respiră într-un clopot de sticlă, singurele imagini sunt de la câte o cumetrie sau de la petrecerile de sfârșit de an, nu are apetitul țopârlănesc de a afișa oricând și oriunde strălucirea avuției, în zilele noastre un defect pe care are grijă să-l retușeze capul familiei. Despre fetele lui Gigi Becali știm cu certitudine un lucru. Citesc presa. Știm chiar de la sursă. Doar pentru o frază, un cuvânt s-a clăbucit la gură de atâtea ori Becali, nu? Măcar o dată pe săptămână timpanul talk-show-urilor a fost spart de stridentul „bă, cum crezi că m-am simțit eu acasă după ce au citit fetele mele mizeriile pe care le-ați scris despre mine?!” Oricât nu-i vine a crede lui Becali, și ceilalți au familii. Părinți, neveste, copii. Nu e nevoie de niciun efort ca să bănuiești cum le pică băloșeniile lui Becali apropiaților „dobitocului” de Porumboiu sau „țiganului” de Iancu. După mintea lui Becali, familiile acestora, trăirile și tristețile lor nu contează. Nu mai îmbrobodește pe nimeni azi cu scuza „am zis-o și eu la nervi” pentru că mâine îl apucă iarăși pandaliile. Becali a semnat ca notarul. Lăturile sale cotidiene certifică tocmai autenticitatea stenogramelor.

Pe la începutul anilor ”80, Brazilia dădea din colț în colț, neputincioasă. Obținuse organizarea Mondialului ”86, dar arenele erau în paragină. FIFA a schimbat azimutul și a mutat teatrul de operațiuni în Mexic. A fost ultima înlocuire regulamentară permisă de la margine. De-atunci, toate au rămas cum se stabilise. FIFA și UEFA au sufocat, au stat pe capul organizatorilor, au presat premieri și guverne să‑și respecte cuvântul. E exact motivul pentru care alegerea Bucureștilor ar trebui să ne bucure. Se va înălța, în fine, un stadion. De frică!!! Fie și în primăvara lui 2012, în buza finalei, cum estimează expertul imobiliar Mitică Dragomir. Oricum, să nu ne mai prefacem sărăntoci. Bani au fost, sunt și vor fi, chiar dacă recesiunea nu se va înmuia într-un an, doi. A lipsit doar biciul. Ceaușescu a râmat Bucureștii câțiva ani și ne-am ales cu zeci de kilometri de metrou. De 20 de ani, aceiași specialiști se screm să finalizeze nici 3 km de tronson în Bucureștii Noi. Chestie de priorități. Borduri, reasfaltări, alea, alea.
Poate că Marian Iancu are dreptate când etichetează drept „o bucurie măruntă” alegerea Capitalei gazdă a finalei C2. Bucureștii vor trăi intens doar trei-patru zile. Suporterii lui Liverpool sau ai Marsiliei vor bea bere, se vor încăiera, dar nu vor pleca spre casă și cu stadionul.

Negoiță. Pistă falsă sau Copos chiar bănuiește că-l așteaptă în zadar pe Taher? Răbdare și tutun. Nu ne vom dumiri prea curând, având în vedere maniera sprințară în care negociază Copos. O întâlnire la două luni și un SMS la alte două. Cine se aseamănă, se adună. Până să dea un răspuns la un detaliu oarecare, Taher face ocolul Pământului ca Phileas Fogg în 80 de zile, ieri a fost la New York, azi e la Londra, mâine la Amman. Acum, când frige startul returului, Taher și-a mai amânat o perioadă revenirea la București. O lună, două, trei, cine mai știe cât îi va lua ca să salveze un combinat siderurgic din ghearele recesiunii! După combinat vor urma o fabrică de textile și alte investiții în pericol răspândite în lume.

Suporterilor giuleșteni care clocesc mitingul de protest de sâmbătă nici măcar nu le trece prin cap că totuși Copos s-ar putea să aibă dreptate. Poate e o neînțelegere la mijloc, dar sigur e un conflict de interese. Copos are toate motivele să pozeze în cel mai bosumflat vișiniu și să se arate supărat pe actuala administrație din Grant. Pe Sichitiu, pe Costache, pe Manea. Primul schior și clăpar al țării nu e cu capul în nori, romantic ca un adolescent tomnatic. Copos e principalul acționar al Rapidului și, stupefiat, descoperă că cele 99 de procente

Dan Petrescu balansează câteodată, în nici două fraze, către situații-limită. Pentru toți adversarii, vicecampioana de toamnă rămăsese una dintre candidatele îndreptățite la titlu. Nu și pentru Dan Petrescu. „Ar fi într-adevăr un miracol dacă Unirea ar prinde din nou un loc de Cupa UEFA”. Nici modestie, nici scepticism, nici vreo strategie încropită să adoarmă adversarii, ci crudul adevăr. Dan Petrescu trăia pe propria-i piele ceea ce alții miștocăresc în previziunile începutului de an. Hidra rânjea deja cu voluptate prin birourile și vestiarul clubului rătăcit undeva în pustietatea Bărăganului.
Mara e de departe cel mai reprezentativ jucător din plutonul care și-a reziliat deja contractul cu Unirea. Nici nu mai contează detaliile, cât i-a propus Mihai Stoica, până unde lăsa Mara. De când lumea, și mercenarii au avut principiile lor înainte să scoată sabia din teacă. Mai ieri, Mihai Stoica se fălea că a încropit un nucleu redutabil numai cu jucători refuzați la alte cluburi. Dacă răzuim, în spatele etichetei e tot cea de mercenar. Criza, bugetul scremut al Guvernului nu sunt războiul lor. În pelicula „Pădureanca”, Victor Rebengiuc își scuipă plămânii răcnind: „Bă, voi n-auziți că a intrat holera în sat?!”. Țăranii nu credeau o iotă, deși în capătul satului apăruse o pădure de cruci.

Poate că nu numai ni s-a părut. Nu doar Mirel Rădoi era convins până ieri, alaltăieri că va ajunge la Inter. Atmosfera zâmbăreață care a învăluit vizita-fulger a lui Mourinho a lăsat senzația că un precontract între amici nu stă numai într-o semnătură. Pozele destinse de pe scările reședinței patronului Stelei, lobby-ul vârtos al lui Ioan Becali, care, în treacăt fie zis, nu mai e impresar de câțiva ani tot atât pe cât Uhrin nu va fi antrenor până în vară, Mourinho și Rădoi adulmecând aburii unei cafele între patru ochi, toate semnele că cei doi se vor reîntâlni. Totuși, tranzacția s-a stins treptat, până a fost gâtuită de inventarul accidentărilor lui Rădoi. La braț cu nefericirea lui Rădoi a picat și mitul Mourinho, zeul care avea întotdeauna ultimul cuvânt, gata să dea țâfnos din picior ca un copil răzgâiat căruia nu i se cumpără jucăria din vitrină. Mourinho e totuși pământean și se supune regulilor jocului în echipă. Funcția a bătut gradul. Evaluarea întregului staff tehnic milanez a precumpănit. Transferul lui Rădoi înseamnă un risc, și punct. Să presupunem că o asemenea comisie tehnică ar popula și organigramele cluburilor noastre. Am număra pe degetele rămase la o mână de strungar antrenorii care ar pune preț pe analiza ei. Toți se văd un Mourinho fără bafta acestuia.

Uneori sclipitor, cu fler și scânteie, același chip zâmbăreț și după câte o ratare monumentală, a lăsat adesea senzația că în spatele surâsului ștrengăresc e dosită multă suficiență, sensibil și săritor la necazurile altora, în numai câteva tușe, acesta ar fi Neaga din scriptele Stelei, Rică pe numele de scenă. Poreclă menită parcă să ne aducă aminte că se trage din tulpina primului Rică al fotbalului nostru, Răducanu – Tamango, cel care din nimic descrețea frunțile crispate. Neaga e genul de fotbalist pe care, oricât ți-ai propune, nu te poți supăra chiar dacă adună boacănele în șirag. Doar Gigi Becali s-a supărat, nu de ieri, de alaltăieri. Și nu i-a trecut, deși a recunoscut întotdeauna că orice motiv de sfadă îl ține nici cât o răpăială de ploaie de vară. Nu și în cazul lui Neaga, părând că înghite cu noduri fiecare rechemare a lui Lăcătuș în primul vestiar de la echipa satelit. Până când s-a tocit și aplombul lui Lăcătuș.

Din ciclul „Cum să sari în ajutorul unui club care parcă a auzit ceva despre o criză financiară. La alții”. Dacia e unul dintre cei trei sponsori principali ai lui Udinese. O lovitură de imagine tocmai în patria Fiatului și a filmelor polițiste în care de la Franco Nero încoace mașinile carabinierilor sunt numai Alfa Romeo. Mai știi, poate că poliția italiană își permite să-și dolofănească parcarea auto cu Loganuri de 80 de mii de euro cu dotări.

Cum bate în geam câte un meci cu încărcătură, e scos din sertar apelul mieros către suporteri, îmboldiți la încă un sacrificiu financiar când dau cu ochii de prețul prohibitiv. După care se așterne iar tăcerea, dialogul se frânge. Cât preț pun cluburile pe această relație s-a văzut la sfârșit de an. Încă o iarnă în care nu s-a spus vreo poveste, tărâmul pe care din orice fan faci ce vrei. Niciun club n-a propus un top al jucătorilor în 2008, n-a invitat suporterii la alcătuirea vreunei ierarhii, n-a lansat vreo provocare la o comparație în timp, de orice fel, Rădoi vs Tudorel Stoica sau Dănciulescu vs Dumitrache, să zicem. Poate că suporterul stelist l-ar fi votat tot pe Goian jucătorul anului, iar cel rapidist ar fi folosit pretextul pentru a păstra intactă nostalgia după Coman, cine știe? Nu vom ști vreodată pentru că grandomanii fotbalului nostru s-au ascuns după șorici, schiuri și cămile. Ca să-și salveze imaginea, au lăsat totuși vorbă funcționarilor de sacrificiu să plimbe câte o pungă prăpădită pe sub ochii triști ai unor bătrâni de la azil. Cu câte o poză stingheră de la eveniment au intrat în hibernare și site-urile oficiale, și implicarea chibiților. Până la primul derby al primăverii, când se dezgheață și dialogul. Casele de bilete așteaptă, iar fanii redevin interesanți.