Războiul Ligii Blaturilor, episodul 1! Adevărata faţă a lui Iorgulescu: prieten cu Nicu Ceauşescu, intim al Cooperativei, afacerist cu relaţii politice

11 nov 2013 27957 afişări Comentează şi tu Fotbal Intern
Războiul Ligii Blaturilor, episodul 1! Adevărata faţă a lui Iorgulescu: prieten cu Nicu Ceauşescu, intim al Cooperativei, afacerist cu relaţii politice 10 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7906/11657738/2/025789.jpg

Joi, Liga Profesionistă de Fotbal îşi va alege noul conducător, între vechiul conducător, Dumitru Dragomir, şi repetatul contestatar, Gino Iorgulescu. ProSport nu susţine niciun candidat, însă vă prezintă portretul nefardat al fiecăruia, cu bune şi cu rele. Astăzi vorbim despre Gino Iogulescu, zilele următoare ziarul va publica povestea adevărată a lui Dumitru Dragomir. O confruntare pentru şefia unui fotbal marcat majoritar de blaturi, scandaluri, comisii şi tribunale, mai puţin de performanţe, spectacol şi fani.

Cu nervii tociţi de mandatul XXL al lui Dumitru Dragomir, publicul din România a ajuns în starea de a simpatiza pe oricine candidează contra şefului Ligii. ProSport i-a recompus viaţa lui Gino Iorgulescu, un fotbalist valoros, răsfăţat al regimului Ceauşescu, devenit preşedinte cu fler de antrenor, iubitor de distracţii şi cu o dorinţă similară de a face bani prin orice mijloace

„Am stat departe o perioadă, dar, văzând că din ce în ce se degradează mai mult fotbalul, am vrut să pun umărul să îl recredibilizăm”. E declaraţia program a lui Gino Iorgulescu, fostul internaţional, secund la naţională şi preşedinte de club care, pe 14 noiembrie, va încerca pentru a treia oară să oprească mandatul parcă interminabil al lui Dumitru Dragomir. Ieşit din fotbal de 8 ani, fostul preşedinte de la FC Naţional urăşte publicitatea şi detestă ziariştii, în contrast evident cu actualul şef al Ligii, care adoră mediatizarea, evident cea pozitivă, şi încearcă să-i manipuleze pe jurnalişti.

Pentru a-i recompune trecutul, ProSport a contactat zeci de foşti şi actuali jucători, conducători, arbitri şi apropiaţi ai lui Gino Iorgulescu. Dintre ei, Cornel Dinu, Mircea Rădulescu, Victor Becali, Petre Marin şi Serghei Mizil au acceptat să vorbească deschis despre candidatul de la Ligă, alţii au făcut-o sub protecţia anonimatului. Contactat şi el, Iorgulescu a refuzat dialogul, pretextând că are treabă şi este răcit. Peste doar 15 minute, vorbea jumătate de oră la un canal TV.


Favoritul lui Lucescu, prieten cu Nicuşor

Era inteligent, mobil, cu tehnică foarte bună. Respectând proporţiile, în eleganţă în joc aducea cu David Luiz de la Chelsea. Diferenţa e că brazilianul e de pe Copacabana, iar Gino e de la Giurgiu
Cornel Dinu

Era august 1975 când un băiat din Giurgiu, în vârstă de 19 ani, pe nume George-Gino Iorgulescu, venea în Regie să joace fotbal pentru Sportul Studenţesc. Povesteşte Mircea Rădulescu, antrenor la tineretul clubului în acel an 1975. „A venit într-o vară, de unul singur. Voia să dea la facultate, la Institutul pentru Sport, şi ne-a impresionat, pe mine şi pe preşedintele Mac Popescu, prin înălţime. Era un tip înalt, aspectuos, se plia pe politica Sportului de a avea jucători cu talie. Nu era deloc timid, vorbea cu mult  curaj”. După un an la tineret şi un alt sezon petrecut la Progresul, sub formă de împrumut, Iorgulescu începea să joace meci de meci în Liga 1, cu Rădulescu venit pe bancă în locul lui Angelo Niculescu şi cu Mircea Sandu şi Rică Răducanu printre coechipieri. „Juca pe mai multe posturi. Ţin minte că într-un sezon, atunci când Mircea Sandu a avut o accidentare foarte urâtă, l-am folosit atacant şi a dat destule goluri. El oricum înscria des la fazele fixe”, îşi aminteşte Rădulescu despre fundaşul central pe care-l descrie ca fiind „tehnic, dar cam lentuţ”

12 goluri a marcat Gino Iorgulescu în primul său sezon la seniorii Sportului, în 1977-1978

Relaţia dintre Iorgulescu şi naţionala României a început în 1981, la 25 de ani. În octombrie, selecţioner era numit Mircea Lucescu, iar o lună mai târziu, la primul său meci, cu Elveţia (1-1) îl convoca pe fundaşul care până atunci fusese ignorat de Ştefan Covaci, Constantin Cernăianu şi Valentin Stănescu. Între timp, Mircea Rădulescu devenise secundul lui Lucescu: „Mircea l-a luat la naţională pentru că adoptase un sistem bazat pe posesie, cu un joc metodic, iar Gino, tehnic şi inteligent, se potrivea”. Cu Iorgulescu alături de Costică Ştefănescu, naţionala lui Lucescu s-a calificat la Euro 1984 şi a făcut o serie de meciuri remarcabile: 1-0 cu campioana mondială Italia, într-o seară în care Iorgulescu l-a transformat pe Paolo Rossi într-un anonim, 1-0 cu Suedia, 1-1 la Bratislava, cu Cehoslovacia, apoi 0-0 şi 1-1 cu Anglia, în campania pentru Mondialul din Mexic.

Rossi nu trebuia să ajungă cu faţa la poartă. Trebuia să ies primul la minge, să fiu înaintea lui la intercepţie sau să-l oblig să dea pasă înapoi
Gino Iorgulescu, în 1983

La începutul lui 1986, la 30 de ani, Iorgulescu era deja un fotbalist versat. „Sportul era o echipă relaxată, fără presiune, pe care Nicu Ceauşescu o ţinea în braţe. Legătură cu el o ţineau Gino, Mircea Sandu şi Mac Popescu. Uşor, uşor, Gino devenise omul de legătură cu Nicu, în locul lui Sandu. Şi Nicu îl plăcea, Gino era genul de om care ştia să vorbească şi cu un ministru, şi cu un om de rând”, îşi aminteşte Serghei Niculescu-Mizil, iar colonelul în rezervă Dan Burlan, fosta gardă de corp a lui Ceauşescu junior, confirmă pentru ziarul Ring: „Iorgulescu era cel mai bun prieten al lui Nicu din fotbal. Făceau des chefuri, uneori venea şi Hagi”. „Aveau o echipă foarte bună la Sportul, Hagi era nemaipomenit, dar în vestiar era o gaşcă, Iorgulescu, Mircea Sandu, care trântea un meci din trei”, povesteşte un antrenor din prima divizie a acelor ani, sub protecţia anonimatului.

La naţională, Iorgulescu devenise căpitan. În martie 1986, Mircea Lucescu îi dădea banderola într-un meci pierdut, 0-3, cu Scoţia antrenată de Alex Ferguson, însă îl scotea la pauză. Avea să fie ultimul meci al lui Iorgulescu la naţională. Peste o lună şi jumătate, Steaua câştiga Cupa Campionilor, iar Lucescu începea să convoace un tânăr pe nume Belodedici.

49 de meciuri şi 3 goluri are Iorgulescu la naţională, toate cu Lucescu selecţioner

Revoluţia l-a prins pe Gino Iorgulescu în Belgia. La 34 de ani, asemenea altor fotbalişti aflaţi în ultimii ani de cariera, a fost lăsat de regimul Ceauşescu să se transfere în străinătate, la Beerschot, pentru care a jucat însă doar două meciuri, ultimele din carieră. Ghinionul fotbalistului Iorgulescu a fost că s-a născut cu 10 ani prea devreme şi nu a mai prins Marea Deschidere.


Viaţa fotbalistului Iorgulescu

„Gino avea o mare calitate, se făcea plăcut în vestiar, strângea jucătorii în jurul lui”, îl descrie Mircea Rădulescu, apoi adaugă: „Era de «comitet», cum se spune, ştia să se distreze. Fetele frumoase erau ciorchine pe el, erau poate prea multe care-l curtau”. Expresia de <comitet> e explicată de un fost coleg de naţională: „Lui Gino îi plăceau petrecerile lungi. Avea un stil de a bea câte trei zile, cu curve pe masă şi cu lăutari. Făcea parte din gaşca lui Nicuşor Ceauşescu, Serghei Mizil, Mădălin Voicu”. Cei trei nominalizaţi erau copii de demnitari sau de persoane care cochetau cu Partidul Comunist, toţi erau activi în viaţa de noapte a Bucureştiului, iar apropierea de Iorgulescu, un jucător tot mai în vogă în acea perioadă, a venit firesc. Serghei Niculescu-Mizil infirmă însă beţiile fotbalistului: „Astea cu alcoolul sunt nişte exagerări, nu a fost un mare băutor. Când l-am cunoscut, Gino nu bea deloc, abia când s-a retras a început să mai bea un şpriţ cu mine”. Totuşi, acum câţiva ani, Mizil declarase la o emisiune TV că „la meciuri, jucătorii de la Sportul pur şi simplu aveau vodcă într-o sticlă de apă. Veneau pe rând la marginea terenului şi luau câte o gură”. Cornel Dinu vorbeşte şi el despre acea perioadă: „Gino era un jucător puternic, dar într-o epocă boemă în care Sportul Studenţesc, din punctul ăsta de vedere, era una din echipele de top. Luaţi asta cu umorul de rigoare”.


FOTO: Nicu şi Elena Ceauşescu


Ajutat de Mircea Sandu, protectorul lui Nicuşor

La începutul lui 1990, România experimenta primele luni de capitalism după 45 de ani, la petreceri se dansa Lambada, dar pentru Gino Iorgulescu libertatea nu era o noutate. Proaspăt retras, actualul candidat de la Ligă îşi împărţea timpul între diverse petreceri cu prietenii Mizil şi Alban şi vizite la penitenciarul Jilava, unde era închis Nicuşor Ceauşescu, bolnav de ciroză hepatică. În august, după Coppa del Mondo din Italia, la Federaţie venea preşedinte Mircea Sandu, fostul coleg şi prietenul lui Gino, iar două luni mai târziu relaţia celor doi se materializa prin numirea lui Iorgulescu în funcţia de secund al lui Mircea Rădulescu la echipa naţională. „Ar fi putut fi un antrenor foarte bun, dar nu putea să se umilească în faţa jucătorilor. Uneori, un antrenor trebuie să ştie când să ignore o minciună, dar Gino suporta astfel de lucruri mai greu”, îl descrie fostul său antrenor de la Sportul pe Iorgulescu, aflat acum într-o nouă postură.

După demiterea lui Rădulescu, la finele lui 1991, selecţioner a fost numit Cornel Dinu, însă Iorgulescu a rămas secund. „Am avut o colaborare excelentă cu el. Era un om de control cu care mă puteam sfătui pentru că ştie fotbal. Nu întâmplător, înainte de Kosice, el fusese să-l observe pe Lung, care luase un roşu la Bistriţa,  şi îmi spunea că nu îi inspiră o încredere deosebită. Din păcate, lotul era făcut atunci de Comitetul Executiv, de colegiul antrenorilor şi ni l-au impus pe Lung, mie şi lui Gino”. Şi Serghei Niculescu-Mizil vorbeşte despre calităţile de antrenor ale prietenului său: „Avea fler. Dintre toţi cunoscuţii mei din fotbal, era cel mai priceput”.

Îmi inspira încrede­re şi compe­ten­ţă, mai ales în flerul fotbalis­tic
Cornel Dinu

În iunie 1993, România trăia la Kosice coşmarul Dubovski. După 2-5 cu Cehoslovacia, Dinu era demis, iar Iorgulescu pleca şi el pentru că Anghel Iordănescu venea cu secundul său, Dumitru „Ţiţi” Dumitriu.

13 meciuri a stat Gino Iorgulescu pe banca echipei naţionale, ca secund al lui Mircea Rădulescu şi apoi al lui Cornel Dinu


Viaţa antrenorului Iorgulescu

„Îi plăcea limba italiană, îi plăceau deplasările în Italia şi îşi făcuse mulţi prieteni acolo”, spune  Mircea Rădulescu despre Iorgulescu. Printre relaţiile făcute în Italia a fost şi una amoroasă cu o anume Agnes Afodorci , fostă balerină. Presa a scris că, în 1994, italianca a venit în România împreună cu un băiat care, susţinea ea, este fiul fostului fotbalist. În urma unui test de paternitate făcut la Institutul Mina Minovici, ieşit pozitiv, Iorgulescu ar fi cerut-o de soţie pe mama copilului, însă s-a răzgândit rapid după ce a cunoscut-o pe Gabi, actuala nevastă alături de care are un băiat, Mario. În anii de după Revoluţie, Iorgulescu a devenit, alături de prietenii săi, protectorul fostului lor protector, Nicu Ceauşescu. Bolnav, acesta a fost eliberat din închisoare în noiembrie 1992. „A venit la mine acasă, primul lucru, cu Gino. A venit în curte la mine, am băut un şpriţ”, şi-a amintit Rică Răducanu prima zi în libertate a fiului dictatorului. Gino Iorgulescu a povestit la OTV, acum câţiva ani: „Eu şi Nicu ne întâlneam, încercam să îl relaxez, îl luam prin ţară cu mine, pe la Snagov, făceam câte o petrecere, să uite prin ce trecuse. Ştiam că-i este greu, fusese privilegiat înainte de 1989”. În 1996, Nicu Ceauşescu murea la Viena. Printre cei prezenţi la înmormântarea lui, ca şi la cea a surorii sale, Zoe, câţiva ani mai târziu, s-a numărat şi Gino Iorgulescu.


Povestea din spatele unei poze


FOTO: Dan Alban, Florin Răducioiu şi Gino Iorgulescu

Dan Alban, zis şi Albanezu’, a fost un personaj controversat în România anilor ’70. În 1977, a reuşit să fugă din ţară împreună cu un lot din care mai făcea parte şi Ioan Becali. Cei doi au colindat Europa ocupându-se cu diverse înşelătorii şi combinaţii. „Când m-am întors în ţară, am venit din Germania pentru că i-am luat capul unui miliardar neamţ şi am rămas cu trei milioane de mărci”, spunea Ioan Becali în 2012 la GspTV. Înainte de Revoluţie, cei doi s-au apropiat  de jucătorii români, mergând în hotelurile din străinătate în care se cazau cluburile care jucau în cupele europene. Le schimbau valută şi le procurau mărfuri greu de obţinut în România lui Ceauşescu. Imediat după Revoluţie, au revenit în ţară cu gândul de a înfiinţa o firmă de impresariat care să profite de relaţiile create în anii ’80.  Gino Iorgulescu s-a apropiat şi mai tare de Becali şi Alban, întrucât aceştia erau prieteni din copilărie cu Mădălin Voicu.  „La botezul fetei mele, în 1990, s-au pus bazele firmei ISM. Erau acolo Giovanni, Albanezu’, Gino, Mircea Sandu. În poză, Albanezu vorbea cu Răducioiu despre transfer”, dezvăluie Niculescu-Mizil contextul fotografiei alăturate. În 1991, Dan Alban a murit în Italia după ce un TIR a intrat în plin în maşina pe care o conducea. Cornel Dinu a scăpat cu viaţă. După moartea primei soţii, Mircea Sandu s-a recăsătorit cu Lise, fosta soţie a lui Dan Alban.

Prietenul Cooperativei, scamator cu banii


FOTO: Gesturi tandre între Gheorghe Ştefan şi Gino Iorgulescu. Primul l-a susţinut pe actualul candidat şi la alegerile de acum 13 ani

În 1994, Iorgulescu începea cea mai controversată şi agitată perioadă din carieră, o perioadă care i-a adus şi două dosare penale. La doar 38 de ani, era numit preşedinte la FC Naţional, continuatoarea celebrei Progresul. Povesteşte Cornel Dinu: „După ce am plecat eu în decembrie 1994 de la Naţional, i l-am propus lui Vlad Soare şi a avut o perioadă foarte bună atât timp cât şi Banca Naţională putea să ajute această echipă de tradiţie”.

Iniţial, Vlad Soare, viceguvernatorul Băncii Naţionale între 1991 şi 1998, a insistat şi a reuşit să-l convingă pe Mugur Isărescu să schimbe regulamentul BNR pentru a putea sponsoriza activităţile sportive. Investiţiile au transformat Parcul cu Platani care, într-o perioadă în care stadioanele se degradau, devenea o bază asemănătoare celor din vestul Europei.

Chiar dacă juca într-un decor occidental, clubul condus de Iorgulescu s-a integrat perfect într-o ligă controlată de Cooperativă, un grup de interese format din preşedinţi de cluburi care stabileau ierarhia în campionat înainte de începutul sezonului şi o puneau în practică prin meciuri aranjate pentru bani sau prin reciprocităţi de genul „eu te bat la mine, tu mă baţi la tine” .


Cifrele nu mint
O analiză a meciurilor dintre echipele care au făcut parte din Cooperativă scoate la iveală cifre sugestive. Meciurile dintre Gloria Bistriţa lui Jean Pădureanu şi Ceahlăul lui Gheorghe Ştefan au mers până la un punct într-o simetrie perfectă, cu victoriile împărţite şi cu o diferenţă de un singur gol în favoarea Bistriţei. Simetria specifică sistemului se regăsea, spre exemplu, şi la meciurile Astrei cu Gloria. Echipa lui Gino Iorgulescu, FC Naţional, a împărţit şi ea aproape perfect victoriile şi punctele cu Gloria. În 24 de meciuri directe, Naţional are 11 victorii, Gloria 10, plus 3 egaluri.


Arhiva Prosport de la finele anilor ’90 conţine multe partide ale lui FC Naţional considerate trucate. Un exemplu: pe 30 octombrie 1997, ziarul titra „Oh, bieţi actori!”, după un meci Ceahlăul – FC Naţional 1-3, culmea între echipele lui Ştefan, cel care acum două săptâmâni i-a propus candidatura, şi Iorgulescu, omul susţinut de primarul de la Piatra Neamţ. A doua zi, cele două cluburi au trimis faxuri de protest pe adresa ziarului, mesaje cu texte asemănătoare venite la un interval de numai 3 minute. La doar 5 zile după meci, cele două cluburi făceau o tranzacţie ciudată. Axinia II şi Gheorghe Barbu erau împrumutaţi pentru, atenţie!, 3 sezoane de la Piatra Neamţ în Cotroceni, contra sumei totale de 200.000 de dolari! Inutil de spus că Axinia, al cărui împrumut costase 150.000 de dolari, s-a întors la Ceahlăul după câteva luni, însă nimeni nu ştie dacă şi o parte din bani s-a întors în conturile lui FC Naţional. Genul acesta de tranzacţie este des practicat în Italia, acolo unde procurorii din cazul Calciopoli au observat coincidenţe între meciurile aranjate şi schimburi de jucători între echipele implicate.

Implicarea lui Iorgulescu în jocurile Cooperativei nu este negată de cei care l-au cunoscut. „Toată lumea a făcut chestii din astea”, spun Victor Becali şi Niculescu-Mizil, folosind aceleaşi cuvinte. Contactat ieri, Jean Pădureanu a fost rezervat: „Sunt prieten şi cu Gino, şi cu Dragomir. A trecut atât de mult timp, încât nu-mi mai amintesc dacă Gino era sau nu om de onoare”. Om de onoare era expresia codată a lui Pădureanu pentru cei care se pretau la reciprocităţi. Inclusiv faimosul episod din 1999, când Iorgulescu, aflat în postura de preşedinte-antrenor interimar, l-a fugărit pe arbitrul Constantin Zotta (FOTO dreapta) pe teren, la un meci FC Naţional – Rapid 1-3, a fost asociat cu un posibil aranjament. „Acel moment a fost regizat pentru a ascunde un blat”, a declarat Constantin Iacov în 2009. Pe banca Rapidului se afla Mircea Lucescu, omul de care se leagă cariera lui Iorgulescu la echipa naţională.

A lansat titulatura de creditor
În 1997, BNR a sistat sponsorizarea clubului. „Atunci a început adusul banilor de acasă”, povesteşte un fost angajat la FC Naţional. Rămas fără o sponsorizare concretă, Iorgulescu a căutat soluţii şi a ales calea jongleriilor financiare care au durat 8 ani. „S-a chinuit mult, fără susţinerea BNR. Era un preşedinte foarte bun care a încercat să supravieţuiască. Au fost momente în care nu putea plăti jucătorii şi apela la mine şi la Giovanni pentru a-l ajuta, plăteam noi o perioadă fotbaliştii, însă Gino nu rămânea dator niciodată. Plus că nu era singurul în situaţia asta”, spune impresarul Victor Becali.

În 1998, Soare a părăsit BNR cu destinaţia Bancorex, apoi, după un an, a devenit angajatul lui Sorin Ovidu Vântu la firma Gelsor

Constantin Iacov, omul acuzat că a falimentat clubul FC Naţional după plecarea lui Iorgulescu, adaugă: „Gino a fost un bun manager, inventa bani din orice. Îl respect pentru ce a făcut cu bani puţini”. „Iorgulescu a consolidat în fotbalul românesc metoda împrumutării propriului club, practicată acum la scară largă. El aducea bani de acasă, se împrumuta pe la cămătari, dar în schimbul banilor jucătorii treceau din proprietatea clubului în proprietatea firmelor lui Iorgulescu. În cazul unui transfer, banii mergeau direct la el”, explică fostul subaltern al preşedintelui.  

Cu timpul, relaţia dintre Vlad Soare, viceguvernatorul Băncii care deţinea baza, şi Iorgulescu s-a deteriorat.” Gino a început să facă de capul lui. Vlad i-a reproşat că nu mai era corect şi făcea pe cont propriu”, povesteşte un fost antrenor de la FC Naţional.

Gino a fost un preşe­dinte cum rar întâl­neşti. Aducea bani de acasă, din banii lui
Petre Marin, fost jucător la FC Naţional

În club au apărut noi acţionari, printre care cunoştinţe şi parteneri de afaceri ai lui Vlad Soare. Unul dintre ei, Sorin Ovidiu Vântu, creatorul Fondului Naţional de Investiţii, un joc piramidal asemănător Caritas, înfiinţat în 1996 şi prăbuşit în 2000. Potrivit procurorilor Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mai 1999, 3 miliarde de lei vechi proveniţi din fondurile FNI au ajuns în clubul condus de Iorgulescu pe traseul SOV Invest SA - Gelsor SA - Imola SA – FC Naţional. Încercarea lui Vântu de a prelua clubul a fost parată de Iorgulescu printr-un artificiu povestit de un fost mijlocaş la FC Naţional, sub protecţia anonimatului: „Gino se înţelesese cu Vântu să-i vândă pachetul de acţiuni pentru o sumă în jurul a două milioane de dolari, însă în faţă trebuia să rămână un macedonean. Gino a luat banii, însă într-o noapte, după un meci cu FC Argeş, ne-a sunat şi ne-a spus că trebuie să semnăm contracte cu o altă firmă, care îi aparţinea. Am semnat, contractele au fost înregistrate bine merci la Liga lui Dragomir, iar omul lui Vântu a rămas cu buza umflată, fără bani şi cu o firmă goală, fără niciun activ”.

Ani de-a rândul, Iorgulescu a trecut clubul FC Naţional de pe o firmă pe alta, au fost 5 astfel de schimbări, după un tipar la modă în Liga 1. Datoriile rămâneau pe vechea firmă, abandonată,  iar activele veneau pe noua firmă, care pornea de la zero. Aşa au apărut şi au dispărut firme şi asociaţii precum AFC Naţional 2000, FC Naţional 2000, AFC Naţional, FC Naţional, Asociaţia Pro Naţional.

Jongleriile lui Iorgulescu au continuat. Potrivit procurorilor DNA, în 2001, îi făcea lui Dumitru Dragomir cadou un teren de 350 de metri pătraţi, în valoare de 32.000 de euro. Imediat, Dragomir, în numele şi cu banii LPF, cumpăra de la Iorgulescu un alt teren, în aceeaşi zonă, pe care a plătit 350.000 de euro, un preţ considerat de 3 ori mai mare decât preţul pieţei. Trimişi în judecată pentru dare şi luare de mită, cei doi rivali de la alegerile de peste 3 zile, plus şoferul lui Dragomir, au fost achitaţi definitiv în 2012, după 4 ani de proces, pe motiv că „nu au existat probe suficiente”.

Creator de antrenori
Dincolo de meciuri dubioase şi trucuri financiare, Iorgulescu a fost considerat un preşedinte cu deschidere spre fotbalul occidental. În iulie 1997, italofilul din el ieşea la iveală prin aducerea unui antrenor din Peninsulă, un anume Rino Lavezzini, fost pompier, care trebuia să-l înlocuiască pe Halagian. Lavezzini n-a rămas, însă ulterior în Cotroceni au venit spaniolul Alesanco şi italienii Walter Zenga (FOTO), Cristiano Bergodi şi Roberto Landi, mulţi dintre ei antrenori inventaţi de Iorgulescu. „A fost un deschizător de drumuri. El i-a propulsat pe Zenga, pe Landi, pe Olăroiu. A reinventat jucători, avea un fler extraordinar”, spune Victor Becali.

Puteai şi aveai ce să discuţi despre fotbal cu Gino Iorgulescu. Când te critica, ştia ce spune, înţelege foarte bine fenomenul
Petre Marin

De Olăroiu şi de jucători, se leagă ultima jonglerie făcută de Iorgulescu în funcţia de preşedinte-acţionar la FC Naţional. În decembrie 2004, cu doar jumătate de an înainte de ieşirea din fotbal, a vândut la Poli Timişoara un întreg lot de jucători, printre care Gabriel Caramarin, Jonathan McKain, Gigel Coman şi Gabriel Cânu, plus antrenorul Cosmin Olăroiu. În 2008, după o sesizare ANAF din 2006, procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) începeau cercetarea penală  împotriva lui Gino Iorgulescu, Cosmin Olăroiu şi Constantin Iacov pentru spălare de bani, delapidare şi evaziune fiscală. Potrivit procurorilor, suma de 2,4 milioane de dolari obţinută din transferul jucătorilor nu a mai trecut în contul lui FC Naţional şi a ajuns la asociaţia Pro Naţional, controlată de Iorgulescu. Ulterior, 1,4 milioane de dolari din acea sumă au plecat în contul unei anume firme Baroque Trading Ltd, un off-shore din Cipru.

Cine spune că nu a participat la anii de glorie ai Cooperativei înseamnă că nu are nimic în comun cu România, care este în primul rând o ţară cooperatistă
Cornel Dinu

Eternul rival al lui Dragomir
În 2000, Gino Iorgulescu a candidat împotriva lui Dragomir, fiind susţinut tot de Gheorghe Ştefan. „Cu 5 minute înainte de vot, Gino avea 12 la 4, dar eu am câştigat cu 11-5”, s-a amuzat, recent, Dragomir. Trei ani mai târziu, Iorgulescu a încercat şi un puci, eşuat după ce Dragomir a apelat la prietenii politici care l-au dus în miez de noapte acasă la premierul Năstase.

Acum câteva zile, după 7 ani de la începerea cazului, Iorgulescu a fost din nou audiat la sediul DIICOT, surse din justiţie susţinând că în scurt timp dosarul va fi trimis în instanţă


Viaţa preşedintelui-acţionar Iorgulescu

Povesteşte un angajat al FRF, sub protecţia anonimatului: „Ca preşedinte, Gino s-a schimbat mult. Devenise omul pe care-l ajutai de nouă ori, dar dacă nu mai puteai şi a zecea oară, îi erai deja duşman. Călca pe cadavre pentru a obţine ce vrea”. Percepţia este diferită la Victor Becali: „Gino nu s-a schimbat deloc faţă de anii ’80. A rămas acelaşi tip prietenos, generos cu prietenii”. Ca preşedinte în Cotroceni, Iorgulescu şi-a lărgit cercul de cunoştinţe cu oameni din lumea politică. La începutul anilor 2000, în tribune venea des un tânăr pe nume Victor Ponta, pe atunci şeful Corpului de Control al prim-ministrului Adrian Năstase. Ponta şi Iorgulescu (FOTO) au devenit apropiaţi. Tot din acea perioadă datează o anecdotă cu pretenţia de întâmplare reală, povestită în lumea jurnaliştilor sportivi. „Un ziarist, bun prieten cu Gino, trebuia să plece într-o deplasare cu Rapid în cupele europene. Cu o zi înainte, s-a întâlnit cu Iorgulescu la un şpriţ, însă Gino bea deja de două zile, cu lăutari şi tot tacâmul. S-au apucat de treabă, s-a făcut noapte, apoi dimineaţă, a venit prânzul, iar ziaristul trebuia să meargă spre aeroport. În final, l-a anunţat pe Gino că trebuie să plece, la care Iorgulescu a început să ţipe, cu vocea piţigăiată de alcool: <Păi bine, bă, m-ai întărâtat şi acum mă laşi baltă!?>”. În afara prietenilor din presă, Iorgulescu a păstrat mereu distanţa faţă de mass-media. Apariţiile sale în paginile ziarelor erau mai rare decât cele ale lui Jean Pădureanu, un preşedinte discret prin definiţie.


De la Kent şi video, la afaceri de milioane

Retras din fotbal, Iorgulescu şi-a canalizat energiile în business. „E un afacerist cu fler, avea flerul ăsta de pe vremea când era jucător. Pe atunci, era unul dintre băieţii care se descurcau, ştia să ia 200 de dolari şi din ei să facă 7.000 prin diferite moduri, pe la Vamă”, îl descrie Cornel Dinu, iar Mircea Rădulescu îl completează: „Reuşea să înmulţească banii, avea talent la asta”.

Un fost coleg de generaţie povesteşte un episod memorabil, petrecut la jumătatea anilor ’80: „Sportul e singura echipă care s-a dus la Ruse pentru un amical, nu a jucat meciul şi a venit cu autobuzul plin de ţigări, whisky, casetofoane. Este unică în istorie. Meciul era la ora 5, dar la ora 3 autobuzul nu plecase din Bucureşti pentru că nu strânseseră valuta pentru marfă. Gino, Moraru, Mircea Sandu, mai mulţi. Într-un târziu au plecat, dar n-au mai prins meciul, aşa că au umplut autobuzul de la Free Shop şi s-au întors.  La vamă au oprit autobuzul şi au confiscat marfa 24 de ore, după aia a dat un telefon Nicuşor şi au primit tot înapoi. Aveau 50 de casetofoane, 60 de video, 400 de cartuşe de ţigări, 500 de sticle de whisky. Era plină maşina”.

Eu mă ocupam cu procura­rea de video-uri şi de casete. Nu vedeţi ce mâini lungi am, îmi ajung până la glezne de cât am cărat, m-am cocoşat de atâta cărat
Gino Iorgulescu

După Revoluţie, Iorgulescu a pornit o afacere cu mezeluri care însă nu a mers. Asocierea cu finul lui Cornel Dinu, Valentin Sălăgean, zis Coardă, şi apoi cu prietenul Olăroiu în lanţul de restaurante Trattoria Il Calcio a reprezentat o lovitură pentru fostul om de fotbal. „Doar un restaurant, cel de la Ateneu, produce chiar şi 30.000 de euro pe zi, vara”, spune un specialist în domeniul hoteluri şi restaurante. Potrivit datelor de la Registrul Comerţului, Sălăgean deţine 50 la sută dintre acţiuni, Iorgulescu 40 la sută, iar Olăroiu 10 la sută.

Gino e un tip generos. În fiecare joi joacă fotbal cu foştii colegi, undeva în Herăstrău, apoi îi ia şi merge la restaurantul lui unde îi cinsteşte
Mircea Rădulescu

Cornel Dinu crede că succesul lanţului de restaurante ar trebui să-i asigure lui Iorgulescu relaxarea financiară necesară unui posibil preşedinte de Ligă imparţial. „Cred că, fiind atât de independent, ar putea să facă ce şi-a propus, o recredibilizare a fotbalului românesc. Foarte importanţi sunt însă oamenii pe care-i va alege lângă el”, anticipează fostul selecţioner care nu vorbeşte însă despre posibilitatea ca trecutul să facă din secundul său de acum 20 de ani un om şantajabil.  Favorit al publicului de fotbal din România - postură în care se află din oficiu datorită saturaţiei produsă de mandatul lui Dragomir - Iorgulescu nu este un om perfect,  însă, aşa cum spune rivalul lui de la alegerile de peste 3 zile, „doar Isus a fost perfect”.

ProSport nu susţine niciun candidat la alegerile LPF. Zilele următoare, ziarul va publica povestea adevărată a rivalului lui Iorgulescu, Dumitru Dragomir

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.