Ziua pozelor

2004... început de iarnă. Conferință de presă. Un tânăr privește printre gene către îmbulzeala din fața sa. Încearcă să-și compună o privire de om spășit, dar mesajul ochilor este unul obraznic: „Acum sunt la pământ. Trageți în mine cu tot ce aveți. O să obosiți într-o zi, iar eu, Adi Mutu, voi fi tot aici. O să uitați de Chelsea odată cu mine. Și, chiar dacă nu mă mai vreți, eu vă vreau. Și o să vă am!". Ce a spus pe gură nu mai contează. 2008... început de vară. Mă uit pe poze de la Euro. Un televizor redă știrile zilei: „Înaintea crucialului meci cu Franța... Mutu e lovit... plătească 12 milioane de euro...". Închid o poză cu Chivu. „... primit groaznica veste... bunica sa a murit...". În sfârșit, o poză cu Mutu la zi, din Elveția, pentru materialu'' ăla cu drama lui. Văd însă acea privire de atunci, și realizez că se întâmplă din nou. Mutu este aici și va lupta pentru că, atunci când îi este rău asta știe să facă cel mai bine. Într-o zi, Mutu va cădea pentru că asta fac în final toți. Eu pur și simplu știu însă că nu se va întâmpla acum! Nu azi!