Naționala de piȚURCĂ‚

Tocmai când toată lumea vedea România drept mare favorită la calificarea în sferturile de finală am demonstrat că nu suntem în stare să facem un meci de atac

În numai 90 de minute ne-am recâștigat „dreptul” de a fi luați în bătaie de joc de Europa fotbalistică. Până la ora meciului cu Olanda eram priviți cu respect, drept egalii campionilor și vicecampionilor mondiali, ba, mai mult, devenisem favoriți cerți la accederea în sferturile de finală.

Însă tocmai când până și italienii se resemnaseră, pregătindu-și valizele pe ascuns, iar antrenorul Franței vorbea despre o formalitate, ne-am arătat, în cel mai hidos mod cu putință, limitele, demonstrând, pentru a câta oară, că ni se potrivește de minune zicala cu țiganul care se îneacă la mal. Că am fost eliminați nu este un capăt de țară, în sport există mereu învinși și învingători, însă dor enorm modul în care am înțeles să abordăm un meci așa zis de atac și lipsa de dăruire, existentă în primele două jocuri.

Nu Olanda a fost, cum credea presa străină, un sparring-partner pentru tricolori, ci invers. Să ataci în doar doi oameni, Mutu și pe rând cei doi Niculae, era clar sortit eșecului din primul minut. Sau așteptam probabil un penalty cadou făcut de batavi ori un autogol, care să premieze culmea impotenței noastre ofensive? După cum am jucat tocmai meciul care era cel mai important, am arătat ca o națională de PiȚURCĂ‚, nu de fotbal.

Olandezii ne-au tolerat până la un punct, după care s-au plictisit și au decis că nu avem față de Euro. Prizonieri unei prudențe excesive, care se traduce mai direct prin frică, a selecționerului, am făcut un al doilea cadou imens Italiei, după ce i-am grațiat de execuția directă la penaltyul lui Mutu.

De aceea, uitând că le-a trecut glonțul pe lângă ureche și că deja părăsiseră hotelul pentru zborul de întoarcere, presa lor trece la batjocură directă „Ar fi fost o insultă adusă fotbalului o calificare a României în sferturi”, pe care o înghițim ca pe un pumn de chinină, pentru că trăiesc datorită nouă. Ce folos că am murit pe teren la primele două meciuri, dacă Italia continuă și noi, considerați de multă lume drept învingătorii lor moral, ne-am sinucis în seara în care România se pregătea să se reverse din nou pe străzi, ca pe vremea generației lui Hagi?