Dovadă de iubire

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

Ar cam fi vremea ca Pițurcă să renunțe. Și-ar face singur un mare bine. La națională, orice națională, de orice calibru, trei campanii de calificare înșirate pe parcursul a patru ani și jumătate reprezintă un ciclu căruia îi vine sorocul să se închidă. Cu meciuri răsfirate la câteva luni sau chiar jumătate de an e imposibil să nu se tocească entuziasmul. Să ne amintim cât era de pleoștit Pițurcă încă din vara trecută, după Euro, când recunoștea că i s-a cam stins elanul. Omenește. Dacă s-ar fi luat mai în serios de-atunci și chiar asculta ce spune și gândește, n-ar mai fi amânat despărțirea pentru 2010. A căzut însă în capcana întinsă de propriul orgoliu și de drăcușorul care-l tot îmboldea să mai dea peste nas contestatarilor. A preferat să inventeze trădări federale și polemici fără cap și fără coadă în loc să-și asculte inima. S-a temut puștește că i-ar lua cineva ceea ce nu-i poate lua nimeni. Meritele unei calificări.

An după an, Pițurcă s-a învârtit în jurul aceluiași nucleu de 20 de jucători. Oferta de criză. Stereotipurile au supraviețuit campaniilor. Fiecare reunire propunea aceleași chipuri, aceleași cupluri pe camere, aceleași glume, același măgăruș la antrenament, același biliard, aceleași sugestii de pe bancă. Pițurcă a demonstrat în atâtea rânduri că-și iubește haiducii. Ar mai fi loc de încă o dovadă. Ultima.