COMENTEAZĂ‚ AICI: Șansa

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

1995. Rapidul pierde finala Cupei României cu Petrolul. A doua zi, clubul era pustiu, așa cum avea să fie multe zile și săptămâni după aceea. George Copos trăise prima dezamăgire dintr‑un lung șir de emoții ca principal acționar al Rapidului și spunea – probabil pentru prima oară – că are de gând să se retragă. În toată perioada aceea, doi oameni au continuat cu încăpățânare să „semneze condica” și să facă tot ceea ce era omenește posibil ca „povestea fără sfârșit” a Rapidului să meargă mai departe. Unul a fost Dinu Drăgan. Regretatul conducător al giuleștenilor de care prea puțini își amintesc astăzi și care, spun mulți, a fost la un moment dat un reper important pentru George Copos. Celălalt? Marian Rada. Același cu omul care și-a legat aproape întreaga carieră și viață de Rapid. Fundașul cu freză a la „Jackson Five” care bătea perfect 11 metri, directorul general, sportiv, tehnic, șeful Centrului de copii, eternul secund și ocazionalul interimar. Al lui Lucescu senior, dar și junior, al lui Hizo, Petrescu, Bergodi, Rednic, Dumitriu, Liță Dumitru și cine o mai fi fost de-a lungul timpului în Giulești. La 13 ani de la acea finală de Cupă, Rada primește ceea ce merita. Șansa sa de a conduce cu adevărat Rapidul…