„De la Foișor până-n Piața Obor, din Floreasca până-n Calea Moșilor”. Acesta e un refren binecunoscut în „Ștefan cel Mare” și nu numai. Anul acesta însă titlul se joacă de la Matache pân la Pantilimon…
Toate numele amintite mai sus reprezintă zone, cartiere, locuri din București. Numai ultimii doi sunt și portari. „Miticii ăștia”…Serios acum, am fi scris de Girocului, Lipovei sau Circumavalațiunii, dar abia dacă a învățat fotbalul românesc de Gruia.
Revenind la portari, Traian Tomescu spunea odată că nu poți câștiga titlul dacă nu ai poarta asigurată. Dinamo i-a pierdut pe Lobonț, pe Dolha și a rămas în Matache. Timișoara începe cu Pantilimon, cel mai constant portar din prima Ligă. În fața lor coechipieri, în spate public, tribune, conducători, culise. La mijloc Tudor. Singurul central dorit în mijlocul unei intifade antiarbitri. „Meciul se joacă pe teren!”. Straniu discursul mobilizator ținut de Rednic în vestiar…
Țăcănitul blițurilor la fiecare gest pe care îl face vorbitorul e un zgomot pe care nu mulți oameni îl pot declanșa. „Când eram mic, eram înnebunit după momentul în care se intona imnul. Visam să ajung la echipa națională sau președinte de stat”, avea să își reamintească Răzvan la microfonul sport.ro puțin după momentul conferinței de presă. O declarație care susține perfect ideea colegului Sergiu Petre de a ilustra materialul instalării lui Răzvan. La numirea lui Guardiola la Barcelona, jurnaliștii de la Sport au făcut o paralelă cu Obama și reușita sa în cursa pentru statutul de cel mai puternic bărbat al planetei, președintele SUA. Campania „Yes, we can”…Merge și în română „Da, se poate” sau „Da, putem”. Unde nu mai pui că Răzvan vorbește mereu cu pasiune despre actualul joc al Barcei. E un adept al stilului Pep Guardiola și nu de puține ori le prezintă elevilor săi sinteze cu jocul extratereștrilor. Nu e
Steaua și CFR se întâlnesc iar. Ca doi boxeri, campionul și challengerul, altădată în glorie, acum înglodați în datorii. Nici unii, nici ceilalți nu mai au strălucirea din vremurile de Ligă. S-au ridicat și au căzut împreună. Acum se bat iar și egalul nu ajută pe nimeni.
Mircea Lucescu, antrenorul care stă pe buzele majorității fanilor români este în Turcia. Se află acolo cu echipa sa de club, Șahtior, pentru a pregăti finalul de campionat și sferturile Cupei UEFA.
Domnule Lucescu… Îmi pare rău, sunt în Antalya acum și nu am văzut meciul cu Serbia. Nu ar fi corect din partea mea să comentez. Bănuiesc că despre asta doreați să mă întrebați…
Dar faptul că spectatorii v-au scandat numele la Constanța și că în sondajele site-urilor de specialitate sunteți favorit să reveniți la echipa națională îl puteți comenta? Mă puneți într-o situație… Nu vreau să vorbesc acum despre aceste lucruri, nu e momentul.
Aceste două pagini nu ar fi existat în forma asta dacă relația Mircea Sandu – Mircea Lucescu ar fi fost măcar una decentă.
Ruptura între două dintre cele mai marcante personaje din fotbalul românesc s-a acutizat în timp. Orgoliul, încăpățânarea și alte lucruri colaterale ce țin mai degrabă de subteranele fotbalului românesc i-au făcut pe cei doi să se comporte ca în proverbul cu săbiile ce nu încap în aceeași teacă. Sandu a refuzat în mai multe rânduri să meargă pe mâna celui mai experimentat tehnician, care, deranjat, nu a ezitat să reacționeze în
Înainte de începerea campionatului, ProSport a riscat un pronostic: Dinamo, campioană. Pe baza valorii loturilor, a sferelor de influență și a informațiilor de culise am ajuns încă din august la această concluzie și nu am ezitat să o facem publică. În ziua când se reia campionatul revenim cu această analiză a șanselor la câștigarea titlului și implicit a sumei imense – mai ales în plină criză – garantate de accesul direct al campioanei în grupele Ligii Campionilor. Criteriile sunt în mare aceleași, cu amendamentul că lipsa banilor lichizi constituie un amănunt ce poate fi hotărâtor. E greu de crezut că va mai exista un buget consistent de „premiere” în indirecte sau că „fondul pentru arbitri” va fi la fel de mult alimentat.
Confuzia de la Steaua este întreținută din interior. „Glumele” lui Becali alimentează o stare care nu poate să aducă nimic bun în Ghencea. Se simte lipsa cuiva care să îi atragă atenția unui patron care practică un management după ureche în vremuri de criză.
George Copos a fost din nou eroul unei zile tumultuoase în fotbalul românesc, dar mai ales în Giulești. Misterios până la limita ambiguității, fostul, actualul și viitorul susținător al Rapidului a repetat obsedant o declarație cu caracter de testament, e drept doar verbal! „Cât trăiesc eu, Rapidul nu va fi în faliment!”. A evitat să vorbească o zi întreagă, dar spre seară târziu a acceptat un dialog cu ProSport, în care a explicat cât a putut domnia sa de coerent ce va fi de acum încolo.
Înainte de a discuta din nou despre cariera ta de fotbalist, trebuie neapărat să îți pun o întrebare-cheie: te vezi selecționerul naționalei într-o zi? Ca să fiu sincer, nu știu dacă voi antrena vreodată… Foștii mei colegi mă sfătuiesc mai degrabă să nu mă apuc de meseria asta că e al naibii de greu. Parcă m-aș vedea, mai degrabă, făcând ce a făcut Adi Ilie (foto) la Steaua.
Stadionul din Getafe sprijină parcă autostrada ce duce de la Madrid spre Toledo, ținutul săbiilor și al legendelor spaniole. E undeva la intrarea într-o suburbie cu pretenții de orășel, nici localnicii nu știu prea bine… La orele amiezii, într-un final de săptămână, peisajul are ceva din platourile de la Buftea când nu filmează nimeni. Vântul plimbă frunzele indiferente și puținele hârtii, scăpate de simandicoasele pubele ce înghit numai deșeuri sortate. Cartierul se animă spre ora 16:00 când la stadion ajung mașinile fotbaliștilor. La poarta ce stă mereu deschisă sunt și doi fani, amatori de autografe. Au fețe și accente de englezi. „Suntem colecționari de autografe… „, spun mândri, anticipând întrebarea. „Foarte bine, vă așteptăm și în România”.
Mircea Sandu a decantat timp de două zile egalul cu Franța și a acceptat un dialog cu ProSport pe seama meciului și a șanselor de calificare.
Imediat după ce Ioan Andone a plecat de la Cluj, pentru a prelua conducerea echipei au fost vehiculate mai multe nume de antrenori celebri. Printre aceștia, Alberto Malesani, Mircea Lucescu, Luis Fernandez și mulți alții. În afara acestora, au mai fost și alții despre care s-a aflat abia acum, Jacques Santini fiind unul dintre ei. Un apropiat al clujenilor a mai dezvăluit că la momentul respectiv celebrul brazilian Zico (55 de ani) s-a propus prin intermediul impresarilor săi ca tehnician la CFR. În sezonul trecut al Ligii Campionilor, Zico (foto), aflat pe banca tehnică a turcilor de la Fenerbahce, a ajuns în sferturi de finală. Refuzat de CFR Cluj, care a mers pe mâna italianului Maurizio Trombetta, brazilianul Zico a ajuns între timp în Uzbekistan, la FC Buniodkor, echipă la care îl va avea ca jucător pe un alt brazilian celebru, Rivaldo. În Uzbekistan, Zico l-ar fi putut avea elev și pe camerunezul Eto”o, însă acesta a refuzat oferta.
Fostul tehnician al lui Chelsea, israelianul Avram Grant (foto), ratează reîntâlnirea cu Clujul. Puțină lume știe că antrenorul care a jucat cu englezii finala Champions League a vizitat Clujul în urmă cu doi ani. Grant a venit la Cluj în calitate de oficial al celor de la Portsmouth în anul în care CFR își dorea un meci pentru a sărbători centenarul cu formația engleză. „Grant a venit pentru o zi, dar a rămas impresionat de Cluj, astfel că și-a prelungit șederea cu două zile. Din păcate, nu a crezut că vom face lucrările pe care noi îi spuneam că le vom face la stadion și amicalul a căzut”, povestește un oficial clujean. În acel an s-a jucat meciul cu Benfica la prezentarea echipei ce avea să devină campioană. Interesant este că la fel ca și atunci, lucrările de modernizare a stadionului și a împrejurimilor se termină și acum cu câteva ore înainte de începerea unui meci deosebit de important. Cu puțin timp înainte de jocul cu Chelsea în Gruia se turna încă asfalt.
Ajunși în Liga Campionilor, clujenii au trecut rapid peste mirajul „trăiește clipa” și își fac planuri de viitor pe principiul „iarna car și vara sanie”. Oficialii CFR-ului gândesc deja campania de achiziții de la iarnă.
Liderul s-a impus în Giulești, după încă un meci în care portarul rapidist a gafat. Rapid – Hamburg. Pentru gazde, această asociere reprezintă o amintire plăcută de acum doi ani și jumătate, pentru oaspeți, prezent și viitor. Și în fotbal, linia destinului e sinuoasă. În primăvara lui 2006, când Rapid o elimina pe Hamburg, Urziceniul întrevedea prima ligă, dar nu avea curajul să viseze că într-un timp atât de scurt va veni în Giulești ca lider și cu gândul la debutul din cupele europene cu… Hamburg. Mai mult, avându-l pe MM Stoica, omul care aruncă rola, pe bancă în calitate de oficial și pe Dan Petrescu antrenor, dar în tribună, suspendat. Și ca tacâmul să fie complet, într-un colț al oficialei Răzvan Lucescu, revenit prima oară în Giulești ca spectator și spion, alături de fostul său secund din vremurile de glorie, Marian Rada.
Gaura neagră din fotbalul românesc a înghițit și tineretul. Și-au bătut joc de ei, de munca lor, de speranțele că există ceva viu într-un sistem putred, intrat în (auto)descompunere. Fatalitate! Cu o săptămână înainte ca șapte echipe de club să atace Europa, două naționale clachează lamentabil în meciuri ce delimitează o stare de fapt. Început de drum spre Mondiale în genunchi pentru o echipă așa-zis matură, final de parcurs sinucigaș pentru „schimbul de mâine”.
Liga Campionilor! Competiția cu stele și muzică tulburătoare, atât de tulburătoare că unii și-o setează ca ton de apel. Ce-i drept, în 1992, când a apărut competiția în noul format, nu știa nimeni de ringtone… Dar tot e mai bine să sune „The Championssss” decât alte minunății într-o lume a fotbalului – românesc – din ce în ce mai pestriță. Adevărul este că trebuie să fie un sentiment deosebit faptul că muzica aceea îți aparține cumva. Ca patron, președinte, antrenor, jucător, mai ales jucător, chiar și ca suporter. Până anul acesta, Steaua a avut monopol pe Ligă, fiind singura echipă românească participantă.
Timișoara fierbe. S-a dezlănțuit și a ieșit în stradă. Era inevitabil să se întâmple asta. În ultimele zile nu s-a făcut nimic altceva decât să se toarne benzină peste un foc mocnit și întreținut. Pătimașii fani ai Politehnicii au fost instigați, împinși să iasă în stradă, și responsabili sunt toți cei implicați. Începând cu oficialii federali și terminând cu Claudio Zambon. Violetul de pe steagul cu care un suporter bănățean merge la stadion înseamnă mult mai mult decât pot înțelege oamenii din fotbal. Pentru adevărații fani simbolul valorează mult mai mult decât investițiile și orice alte bunuri materiale. Nu poți să te joci cu pasiunea unui oraș care așteaptă de ani de zile să joace în Europa. Și-a câștigat acest drept, iar acum se trezește că se poate desfința. Din cauza orgoliilor, a încăpățânării, a unor venetici, a unor inconștienți. La Timișoara, mai mult ca oriunde, se simte enorm și se trăiește intens. Pasiunea, orgoliul, încăpățânarea nu au limite. Unora le par moi, altora blegi, dar când se urnesc nu îi poate opri nimeni. Timișoara s-a dezlănțuit și lucrurile nu se vor termina cu batsite pe țambal. De acolo nu pornesc revoluții de catifea…De acolo se schimbă sisteme. Dacă au reușit în politică, dărâmând o dictatură, o vor face și în fotbal.
Marcat încă de tensiunea a 90 de minute de foc și a unei duble manșe la finele căreia a reușit cea mai importantă performanță a carierei, Lăcătuș a apărut destins la conferința de presă. Cel puțin așa a vrut să pară. Le-a mulțumit jucătorilor, publicului, excluzându-se parcă din ecuația acestei calificări. „Chiar dacă a fost obținută greu și cu multă muncă, această calificare nu poate fi pusă la îndoială. Ambele manșe au fost la fel de intense și jucătorii trebuie felicitați pentru performanța lor, deoarece Galata este reprezentanta unui fotbal dezvoltat. O echipă cu investiții foarte mari”. Tehnicianul roș-albaștrilor s-a încruntat când a venit vorba de speculațiile referitoare la alcătuirea echipei.
Cum? Când calea mi-e deschisă, a privi gândești că pot ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?”. Steaua e mică pe lângă Galata. 2-2-ul din tur nu îi sperie, îi înrăiește. Sunt trufași, superiori și zic că ne bat acasă la noi. Pentru că au investit milioane de euro, pentru că, pentru că… Noi visăm la o calificare eroică și atât! În funcție de rezultatul de care ai nevoie, 90 de minute trec cât ai clipi sau mult prea greu… Al naibii de greu. Aseară, în Ghencea, secundele s-au dilatat. Topite de zăpușeală, emoții și încordare.
Chestia cu „ultima impresie contează” se aplică și aici? Nu, clar că nu. Fotbalul a întârziat 75 de minute și a venit în ultimul sfert de oră la întâlnire, când nimeni nu îl mai aștepta. Adus oarecum cu forța de gafele ce au precedat golurile. Andrade, care a respins dezordonat și Tamaș, care a acordat inutil un corner, Moți și iar Tamaș care s-au dat cap în cap.
La noi s-a vorbit după Euro de tehnician străin. Ați antrena naționala României? Pentru a fi antrenor la o echipă națională îți trebuie multă experiență. Nu m-am gândit până acum la asta. Acum nu cred că aș fi pregătit, peste câțiva ani, cine știe?
Reîntâlnirea cu Cotroceniul? Emoționantă. Nu se inventaseră pe atunci grupele în Cupa UEFA, altfel am fi jucat încă de atunci, după ce am eliminat-o pe Heerenveen. Amintiri de neuitat! Când ne-am întors din Olanda am făcut stretching pe pistă. Altădată ne-am antrenat pe un aerodrom sportiv, deoarece nu aveam terenuri.
Apropo, cu Gino Iorgulescu mai vorbiți? (Mimează supărarea) O luăm de la capăt?! Gino a rămas o persoană specială pentru mine. L-am cunoscut cu mult înainte să vin în România pentru a antrena. La un meci Sportul – Inter Milano de prin anii ’80. Mircea Sandu a dat gol, parcă. După meciul retur, Gino s-a accidentat și a rămas câteva săptămâni la tratament în Italia. Atunci, după meci, cei de la Inter au vrut să-l cumpere pe Hagi (foto) și îmi amintesc că, prin mine, șefii clubului au vorbit și cu Gino, care l-a lăudat pe Hagi.
Despre Dinamo nu vorbiți cu atâta însuflețire. La Dinamo nici nu se poate spune că am antrenat sau că am apucat să îmi impun metodele, principiile. Nu am reușit, pentru că erau prea multe persoane din interior care hotărau. Cu fotbaliștii de acolo am avut o relație extraordinară. Până la urmă, nu mai contează! Recunosc că am pierdut la Dinamo. Trebuie să știi și să pierzi. Am zis restart și gata! Ironia sorții este că am plecat de la Dinamo că m-a bătut Steaua… Asta a fost!
Walter Zenga are naturalețea aceea de a purta hainele pentru care restul europenilor îi invidiază pe italieni. Un banal trening Legea cu bluza legată la brâu și niște ochelari de soare „aruncați” neglijent pe cap atrag privirile turiștilor. Neras, dar fresh, fostul mare portar, fostul antrenor al Stelei și al dinamoviștilor și actualul tehnician de Serie A își impune prezența în holul Hotelului Rin în dimineața în care Catania a acceptat să vină la meciul Progresului de prezentare. Nostalgic și sentimental. Tot ca italienii… Supraveghează plecarea echipei la mall, după care e gata pentru interviu. „Din cauza noastră ați ratat shopping-ul”. Se uită contrariat: „Eu fug cât pot de cumpărături. Nici cu soția mea nu merg”, spune Zenga, punând simpatic accentul pe „o”. Vorbim despre tot și despre toate. Când aude de Steaua, are o sclipire în ochi și se dă de gol spunând instinctiv „noi”. E la Catania, dar persoana întâi plural i-a rămas în Ghencea!
Dacă Steaua – Dinamo se împăunează cu titlul „derby-ul de tradiție” al fotbalului românesc, Rapid – CFR are tot dreptul să își spună derby-ul momentului, dacă nu cumva „derby-ul modern” al campionatului. Modern acum, că ne-am obișnuit noi deja cu ideea, pentru că în urmă cu vreo cinci-șase ani i-am fi zis SF de-a dreptul! Asta mai ales pentru că termenul „din Gruia” era total necunoscut, așa cum și „ceferiștii” clujeni constituie un neologism în dicționarul Ligii lui Mitică. Întâlnirea precedentă, echivalentă cu o revoluție de catifea – vișinie normal – în Giulești, statutul de campioni al oaspeților, orgoliile, forma, atmosfera au încărcat la maximum un joc în care „Fără fault”, „Pasă”, „Șut” reprezintă cuvinte într-o limbă străină. Cinci români titulari din cei 22 de pe gazon. Până și Andone trebuie să dea indicații în spaniolă și portugheză. „Avansao”, „Centrao”, „Deposedao”… E derbyul nostru, dar fotbalul e al lor. Al lui Julio, Juliano ori Pierre la Rapid. Al lui Alvaro, Ricardo sau Diego la CFR.
„De milă” ăsta aruncat de Gigi Becali din colțul gurii sună urât. Dică nu este fotbalistul care să inspire asta. Din contră! Teamă pentru portari, respect pentru fotbal și bun-simț față de toată lumea ar fi termenii care l-ar defini mai bine. El era unul dintre jucătorii care lăsau jenați privirea în pământ și evitau camerele de luat vederi atunci când patronul care se desparte cu atâta ușurință acum de ei îi copleșea cu laude. Mijlocașul despre care vorbim a plecat și depinde numai
Greu de înțeles și, mai ales, de explicat dorința steliștilor de a scăpa de Nicolae Dică. O echipă care s-a autodeclarat permanent adepta fotbalului spectacol „se chinuiește” la fiecare mercato să rămână fără cel mai tehnic, cel mai imprevizibil, cel mai fantezist dintre fotbaliștii săi.
„Dacă jucăm de zece ori cu Olanda, poate îi batem o dată, poate le smulgem un egal-două și în restul partidelor ne bat ei”. Aceasta a fost declarația aproximativă dată de Pițurcă înaintea victoriei din preliminariile pentru turneul final aflat în plină desfășurare. La o săptămână după înfrângerea cu Olanda și după ieșirea de la Euro suferim încă. Se vorbește de antrenori străini, fie și din 2010, foarte mulți atacă, prea puțini sau nimeni nu îl apară. Nici măcar cei care au ieșit în față după egalurile considerate nesperate, ante-factum și catalogate disperate, post-factum.
România s-a întors acasă! Tricolorii au plecat de la salonul oficial în costum și au venit pe la sosiri, în jeanși, ca oamenii normali. Lipsiți de zâmbetele largi și false ale politicienilor. Cele 90 de minute ale meciului cu Olanda atârnă greu și poate nedrept. Prizonieri ai ultimei impresii, nu am avut puterea să îi aplaudăm pe cei pe care îi ridicaserăm în slăvi după două egaluri mai mult sau mai puțin glorioase împotriva vicecampioanei și a campioanei mondială. Până la urmă, suporterii și de asta sunt făcuți… Să-i încurajeze pe fotbaliști și atunci când le este greu.
Acum nici o săptămână, pe Otopeni, la câteva ore după meciul cu Italia… Multe tricouri galbene, oameni bucuroși care comentau excesiv de entuziast egalul cu campioana mondială și îl iertau la cald pe Adi Mutu că ratase penalty-ul acela nesperat. Culmea entuziasmului, o tânără cu aspect de intelectuală care s-a repezit în brațele unei doamne cât se poate de serioase și, în loc de „Bine ai venit!”, i-a spus: „Mamăăăă, am făcut egal cu Italia și Olanda a bătut Franța!”.
Femeia și-a lăsat geamantanul și a aplaudat vizibil încântată. Ieri, unul câte unul, tricolorii au ieșit aproape anonimi din aeroport. Nimeni nu a schițat vreun gest. Uitaseră seara de vineri și nici doamna cu fiica intelectuală nu mai aveau treabă în Otopeni! Idolatrie și indiferență. Ce ușor se trece de la o stare la alta. M
Camera aceea mobilă de luat vederi radiografiază starea de spirit a tricolorilor la imn. Mutu se uită într-un punct fix după revanșă, Contra e calm, Tamaș, Raț – stăpâni pe situație, Ghionea – încrezător, Codrea – agitat, Nicoliță și Cociș par copleșiți, Marius Niculae – nerăbdător, Lobonț – senin și Chivu – hotărât.
Nu mi s-a întâmplat niciodată ca azi să vreau să fie mâine. Și nu orice moment al lui mâine. Mâine seară, târziu… Și să vreau să aud claxoane, să văd gospodine bătând cu linguri de lemn în cratițe de metal… Și tipe în decapotabile cu steaguri fluturând, și tipi ieșiți trei sferturi pe geam, și băieții din cartier înghesuiți în portbagajul unei Dacii ale cărei chei au fost furate din buzunarul unui tată, beat de bucurie după o bere și o calificare… Și Magheru, și Soveja, și Piața Operei, și toate piețele centrale din toate orașele și orășelele României ticsite de oameni. Și scandarea aia tembelă adaptată: „Iliescu minte, Hagi președinte!” să fie acum: „Băsescu minte, Mutu, Chivu, Raț, Contra sau Tamaș președinte!”.
„E ziarul ziar?”, se miră simpatic un suporter. Unul dintre miile de galbeni ce au invadat Zürichul. Dacă era vreun cunoscut, mai că aș fi răspuns ironic: „Nu. E ziarul audiovizual!”… Colegii de breaslă îl văzuseră mai devreme și remarcaseră cu invidie profesională: „L-ați tipărit aici!? Mda, bună treabă!”.
Rar sau niciodată a simțit naționala României suflul atât de cald al suporterilor. Mulți, inimoși, răbdători. „ Mândru că sunt român” s-a auzit din peluza galbenă, tot acolo de unde imnul s-a cântat din suflet. Ca la englezi. Tribuna a simțit ezitările lui Raț, bâlba lui Lobonț, apatia lui Mutu și a susținut trupa lui Pițurcă, de ca și cum pasele mergeau șnur și poarta lui Coupet era mereu asaltată. Și-au dominat adversarii albaștri, după ce la început le predaseră o lecție de fair-play, aplaudându-le sacadat La Marseillaise. Departe de casă, România a remizat fotbalistic și onorant cu Franța. În tribune, peste 12 000 de fani tricolori și-au surclasat rivalii. „Am împânzit Europa, acum o cucerim.” – scria pe un banner din peluză. La sfârșit, ei au plecat îngândurați, noi mulțumiți și asta poate fi un semn. Una peste alta, s-a terminat bine cu Franța. Punct. Și continuăm.
Ieșiri ale președinților versus intrări ale jucătorilor. La limita regulamentului… 1-0. Contre (mai) puternice la oficială decât pe teren. 2-0. Butoane?
Mult mai multe decât scheme de joc. 3-0. Fotbalul-spectacol, cel adevărat, a pierdut la scor de neprezentare disputa cu cel din culise. Bricheta și valiza au fost cuvinte mai des folosite decât mingea și poarta. Suspansul a fost menținut de comisiile care au decis primele locuri la masa verde, dublate îndeaproape de instituții ale stat
După mult, foarte mult timp, titlul se decide undeva departe de tumultul Bucureștiului și mulți spun că va rămâne acolo.
Clujul, capitala fotbalului românesc este laitmotivul finalului de campionat. Pentru o zi sau pentru un an? Un secol de existență a CFR-ului comasat într-o singură săptămână. Cea mai importantă. 180 de minute împărțite la doi: campionatul și Cupa.
Feleacul privește nedumerit valul de interes prăbușit asupra orașului pe care îl domină, iar două dintre cartiere sunt înainte de orice altceva poli ai clasamentului. Gruia e sus de tot, „Centrul” e la margine, prăbușit în liga secundă și încearcă să se răzbune dând o lovitură decisivă rivalei de moarte.
Despre traseism s-a tot citit în editorialele din presa generalistă. Cuvântul nu există în dicționar. Poate și pentru că nu are nevoie de vreo explicație… Este cât se poate de vizual și descriptiv. Traseismul ăsta era flancat obsesiv de un substantiv alunecos: politic.
Fotbalul, celălalt domeniu la care orice român ce se respectă – fără a fi neapărat și respectat – e expert, nu a prea furnizat materie primă din acest punct de vedere. Jucătorii trăiesc, chiar dacă unii dintre ei teatral, în chingile promisiunii-jurământ: „Până la moarte” și a negării fără echivoc: „Niciodată” câine – adică dinamovist – , stelist, rapidist etc. Antrenorii gravitează diplomatic sub altfel fireasca umbrelă a „profesionalismului” de la un club la altul. Conducătorii nu fac nimic. Și în sensul că președinții-miză îi numeri pe degete, dar și că traseele unui Mihai Stoica, Dinu Gheorghe ori Marius Stan sunt bătătorite, limitate și prestabilite.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER