Depersonificare

Înainte de a face parte din conducerea Rapidului, Cristi Costache a fost (și este) recunoscut ca unul dintre jurnaliștii exponențiali ai generației sale. Un tip meticulos, dar cu simțul umorului. De fapt, asociat cu persoana lui, simțul mi se pare un cuvânt definitoriu. Fie că vorbim de simț jurnalistic, de simțul măsurii sau de bun-simț profesional. Eu și alții ca mine am furat în redacțiile pe unde ne-am întâlnit câte ceva de la Cristi.

La Rapid a acceptat rolul de om din umbră, dedicat unei cauze în care a crezut și pe care a slujit-o. Pentru că doar Rada îl poate concura la atașamentul și respectul pentru echipa la care Cristi a lucrat peste zece ani. În schimb, nu a primit nimic sau aproape nimic. Copos a considerat, pesemne, că e un privilegiu numai faptul că l-a angajat să lucreze la Rapid și l-a tratat așa cum își tratează toți patronii de club angajații: de sus, fără să îi asculte cu adevărat, fără să le pese de problemele lor în munca de zi cu zi. Cristi Costache era ultimul dintre angajații din birourile rămase pustii la Pro Rapid. Omul-orchestră. Organizarea unor meciuri de campionat, dar mai ales de Europa League, presupune eforturi semnificative, iar la cluburile adevărate muncesc echipe întregi. El a făcut-o singur și a făcut-o bine. A primit, în schimb, lipsă de considerație. A cedat și pleacă. Sigur că Rapidul nu moare fără Costache, așa cum a mers mai departe și fără Dinu Gheorghe.

Ideea e că s-a mai depersonificat un pic și a pierdut din consistență. Pentru că, în ciuda faptului că nu a fost mai vocal, Costache știe istoria Rapidului și o poate exprima infinit mai bine decât majoritatea conducătorilor care au fost și vor mai fi.