Dacă ești fan al Simonei Halep sau al tenisului în general și survolezi cu privirea feed-urile rețelelor de socializare, atunci am pune pariu că, măcar o dată, v-ați oprit și v-ați înviorat retina cu un cadru surprins de Neal Trousdale. Este fotograful care merge la mai multe turnee decât orice alt fotograf urmărind în principal grupul de români. Jucători, antrenori, oameni din staff și fani. ProSport vă spune povestea lui, în cele ce urmează.
Povestea lui Neal Trousdale seamănă puțin cu cea a Dominikăi Cibulkova, căreia profesorii de la cubul de tenis din Bratislava îi spuneau – nu o să ajungi niciodată jucătoare profesionistă, ești prea mică! Cu 1,61 m de ambiție, „Domi” a ajuns în Top 4 mondial și să câștige Turneul Campioanelor. Și Simonei Halep i se spunea că e prea micuță, dar asta nu a împiedicat-o să fie prima în lume timp de 64 de săptămâni și să triumfe la Roland Garros și Wimbledon. Ba chiar și Messi a fost refuzat, nu tocmai politicos, la câteva grupe de copii, tot cam din aceleași motive. De multe ori, Neal Trousdale a fost și este singurul fotograf acreditat prezent la antrenamentele Simonei Halep. O oră sau două, trage cadre la foc continuu. Dar…
„În școală, eram dezastru la artă!„, râde Neal. „Profesoara de arte mi-a spus că sunt anti-talent (n.r. – useless, mai spune americanul). Dar, cei mai mulți bani i-am făcut la viața mea lucrând în industria divertismentului, pregătind scene pentru concerte sau teatru. Lucram în backstage și făceam uneori și luminile. Parte tehnică, aranjam locația, mă ocupam de reglaje. Apoi, câțiva ani am lucrat la un club de noapte care promova foarte multe trupe micuțe, care căutau să se afirme. Acolo eram director de lumini. Erau trupe punk despre care nu auzisem niciodată nimic până la momentul respectiv. Încercam să mă dumiresc ce vor să facă toate acele trupe și ce trebuie eu să fac. În timpul concertelor, le făceam și fotografii”, își amintește americanul.
Abia a împlinit 65 de ani, în plin sezon de vară pe hard-court-ul american. Neal Trousdale s-a născut la Boston, în Massachustes, însă abia la 21 de ani a revenit în orașul natal, pentru a-l cunoaște cu adevărat. După 30 de ani, s-a mutat în Carolina de Nord. În anii ’70-’80, fotografia cu pasiune trupe punk obscure în cluburi de noapte din Boston. A urmat însă o pauză mare, în care nu a mai privit lumea prin lentila camerei. Deloc. Apoi, a descoperit o fațetă a tenisului pe care mulți o întrevăd doar în jocul lui Roger Federer. „Tenisul e balet. Este dans modern, dar, cel mai bine spus – este balet„, spune Neal Trousdale, într-o discuție relaxată cu ProSport, la marginea unui teren secundar de la Arenele BNR.
Tenisul, în general? – te întrebi, după ce ai auzit de o mie de ori vorbindu-se despre fluiditatea mișcărilor lui „Mister Perfect” și piruetele aceluiași geniu al terenului de tenis, Roger Federer, ample și precise ca ale unui prim-balerin. Despre Federer s-a spus că dansează, că pictează ori compune pe teren ca un virtuoz al portativului. Dar tenisul „muritorillor”? Chiar și tenisul unui muncitor ca Ferrer sau Nadal? Și tenisul cu mingi bubuite cu serviciul al unui Cilic sau al Pliskovei? „Da, tenisul în întregime, pentru mine, înseamnă culoare în mișcare. Poți avea un jucător care, ca tenis, să nu exceleze, dar care descrie niște mișcări fantastice. Nu câștigă meciul, nu pune mingea în teren, dar… Vă dau un exemplu – una dintre favoritele mele este Petra Martic, pentru că ajunge în aceste poze superbe. Vezi liniile mâinilor, ale picioarelor, geometria lor. Arcuri, bolte. Asta m-a atras. Poze, posturi, figuri. Ca la o balerină. Asta mi-a plăcut”.
„La muzică și la tenis, fanii au același tip de atitudine. Este același comportament psihotic. Știi, trupa lor este cea mai bună, celelalte sunt de rahat. Sportul și muzica sunt strâns înrudite” Neal Trousdale
Când a început să meargă, ca spectator, la câteva turnee de tenis organizate aproape de casă, Neal Trousdale și-a regăsit pasiunea pentru fotografie. Căuta soluții pentru a găsi un unghi bun de fotografiat din tribună, cu un aparat clasic, pe film, de a se apropia cât mai mult de acțiune, îndreptându-și astfel pașii spre terenuri mici, nu către Central, unde ai nevoie de acreditare pentru a avea șansa de a fotografia de la o distanță rezonabilă. Era anul 2007, la Miami. „Nu știam neapărat care sunt jucătorii buni. Dar mergeam pe instinct. Mă uitam la oameni, la fețe, la brațe. E o mult mai mare diversitate pe terenurile mici. Fotografiam, pe de o parte, jucători pe care îi știam cât de cât, dar mai ales jucători pe care aveam șansa să îi fotografiez”, spune Neal Trousdale.
Fotografiile de la tenis le urca pe o platformă specializată și preferată de pasionații de fotografie, Flickr. „Într-o zi, am primit un mesaj acolo. Pusesem fotografii cu Sorana (n.r. – Cîrstea) și cu Raluca Olaru pe contul meu de Flickr. Era Gabriel Mitrache și-mi spunea – ‘hey, îmi plac fotografiile tale cu aceste două jucătoare. Pot să le folosesc pe site-ul meu?‘ I-am cerut un link ca să-l verific. Totul era în limba română, așa că nu înțelegeam nimic din ceea ce se întâmpla acolo! Dar mi-a plăcut cum arăta. Pentru că îi plăcuseră fotografiile mele, am spus, sigur, dă-i înainte”.
Neal Trousdale le-a reținut pe cele două, Cîrstea și Olaru, iar când le-a regăsit la următorul turneu, la Charleston, le-a fotografiat din nou. A primit și de această dată un mesaj. „De acolo, a fost ca un bulgăre de zăpadă„. Pentru că unghiurile alese erau interesante, se vedea de la o poștă interesul pentru detalii, ideea unei colaborări la nivel superior a prins contur. Au urmat câteva tentative eșuate de a obține, în colaborare cu Open Tenis, acreditări. La Miami a venit un refuz, însă la Charleston – un da!, destul de surprinzător pentru protagonistul poveștii noastre. „Așa am reușit să intru oficial la turneu să fac fotografii, ca fotograf sportiv, nu ca fan”, concluzionează Neal Trousdale, care între timp a ajuns la a patra generație de camere digitale și la obiectivele cu numerele 5 și 6.
Cu ochi ca de uliu aruncat peste programările de antrenamente, după numele românilor, Neal Trousdale și-a croit drum și către terenurile altor jucători. Mergând mai ales la turnee WTA, unde numărul româncelor este net mai mare decât al jucătorilor români în ATP (trebuie spus că Neal îi știe nu doar pe Marius Copil și pe Horia Tecău, ci și pe Adrian Ungur, de exemplu), le-a fotografiat și pe Ana Ivanovic, Safarova, Mauresmo, Șarapova, Heninin și Clijsters – mai ales la antrenamente.
Pe Neal Trousdale îl remarci ușor. Are un teleobiectiv de ultimă generație, stă pe un scaun la limita terenului acolo unde organizatorii i-o permit, pare că poate sta fără trepied sau monopied cu un ditamai aparatul de câteva kilograme în mână fără să obosească, în vănătoarea după un cadru pe placul său. Schimbă accesorii pe cameră, schimbă aparatele, își alege ca subiect al fotografiilor și jucători, și copii de mingi, și arbitri. Fie că l-am întâlnit la Roland Garros, fie la terenurile cu zgură de la BRD Bucharest Open, jucătorii, jucătoarele și toți cei din staff îl salută ori îi zâmbesc, ba chiar se uită din când în când fix în obiectivul lui, ca la un vechi prieten.
Neal Trousdale povestește că s-a făcut remarcat automat, chiar fără să vrea. „Cu jucătorii profesioniști nu am încercat niciodată să merg să vorbesc cu ei. Pentru că vreau să țin lucrurile separat. Dar, după un timp, ei văzându-mă atât de des, văzând că vin să fac fotografii la antrenamente, au început să mă remarce, mai salutau. Ori cei din echipele lor au început să mă salute. Pentru că te întrebi – intervine curiozitate – cine este acest individ? De ce este aici? de ce face atâtea fotografii?„, spune Neal, zâmbind.
„Așa a fost și cu Halep. De multe ori eram singurul fotograf la antrenamentele ei! Stăteam o oră și ceva la antrenamentul ei, făcând fotografii”. Situația a fost puțin diferită la juniori: „Mergeam la Miami, la Crandon Park, unde jucau mulți români în turneul pentru juniori. Acolo am ajuns să le fac fotografii unor sportive precum Cristina Dinu, Alina Stoica. Am ajuns să le cunosc și pe fetele astea, dar și pe antrenorii lor. Fie le spuneam eu – bună, uite, eu o să stau aici și o să fac câteva fotografii, fie se apropiau ei de mine. Acolo este mai clar că lumea vrea fotografii, pentru că erau juniori”.
„Sunt jucătoare și jucători pe care i-am văzut ca juniori, apoi crescând și scoțând capul pe scena mare, Dacă îmi plac, încerc să îi urmăresc în această tranziție. Ca să aibă fotografii din această perioadă. Când ajung la un nivel superior, sunt mulți alți fotografi, așa că eu fac un pas mai în spate, alții preiau, iar eu revin la bază. Vin apoi oameni care spun – chiar îmi place acest jucător! Și eu zâmbesc – pâi, eu îl urmăresc de patru ani!„ Neal Trousdale
„Hai să spunem că fanii români îmi împrumută fotografiile destul de des :). Apoi, eu pun fotografii pe Instagram și uneori primesc câte un mesaj de la un jucător – hey, ai putea să îi trimiți câteva fotografii? (N.r. – râde). Unii fac asta, alții nu. Dacă îmi cer, le trimit câteva” Neal Trousdale
Chiar dacă Neal Trousdale s-a legat, întâmplător, de România și de tenisul românesc, el nu a fost nevoit să scotocească în regim de urgență informații despre România. Ne mărturisește, chiar, că se simte cam ca acasă la București, oraș pe care l-a vizitat încă de la prima ediție BRD Bucharest Open. „În liceu, mi-am ales științele politice, era domeniul meu principal atunci și, apoi, la facultate, așa că știam câte ceva despre România, din cauza lui Ceaușescu. Apoi știam lucruri despre țara asta pentru că un lector a venit în România, i-au plăcut câteva lucruri, așa că am vorbit mai pe larg. Știam de Transilvania, Dunărea și lucruri ca acesta. Știam că era o țară comunistă, știam și de Revoluție. Eram oameni atenți la ceea ce se întâmpla în lumea mare – în special în Europa, nu atât de mult înspre Asia. Uite, despre Bulgaria nu prea știu lucruri, dar România era o țară care se distingea și se făcea remarcată. Acum, îmi place aici. Când sunt aici nu am sentimentul că sunt în România – exceptând limba. Este aceeași atitudine a oamenilor ca în State. Cred că cei mai mulți oameni sunt foarte, foarte drăguți aici. Este un pic de agresivitate, pentru că lumea crede că trebuie să ajungă undeva și atunci lumea forțează – iar eu înțeleg asta. Dar, până la urmă, toată lumea e la fel. Sunt diferențe mai mari în interiorul Statelor Unite, dacă merg dintr-un loc în altul și mă simt mai stingher în anumite zone ale Americii decât aici, în România. Aici, fiecare încearcă să își trăiască viața și mă simt un pic ca în Boston. Doar că aveți internet mult mai bun„, spune cel care recunoaște că le-a văzut pe românce jucând, pe viu, de mult mai multe ori decât fanii români.
Neal Trousdale are povești amuzante de spus, vorbă dulce și experiența omului pățit.
Îți dai seama de asta din faptul că, în mini-geamantanul pentru echipamentul foto are un cablu de legat biciclete, cu care își fixează bagajul în centrul de presă. Americanul trage aproximativ 2000 de cadre la un meci al românilor și ne asigură că păstrează 99% dintre fotografii, pentru a trece apoi prin procesul de selecție și editare. Trage fișiere mari, cu multe informații, format JPEG și RAW când este în aer liber, și are la îndemână tot timpul 5-6 carduri de 16 GB, cărora imediat le face și copii de rezervă, pe hard-disk-uri. La finalul turneului, toate fotografiile ajung pe niște servere speciale, în arhivă, pe care le stochează pe timp nelimitat. Nu vă imaginați o arhivă perfect ordonată, nici că americanul ar putea să găsească instant o anume fotografie de la un anume turneu. Însă, i s-a întâmplat de multe ori să revină ulterior asupra seturilor de fotografii și să descopere o adevărată comoară.
V-o amintiți pe Caroline Wozniacki, care, la un moment dat, se plângea că toate fotografiile pe care le vede la articole sunt urâte? Se supăra când își vedea chipul schimonosit, gura strâmbă. Ea recunoștea că ar fi preferat cu totul altceva. Neal Trousdale o înțelege perfect.
„În general, mă interesează action-shot-ul, racheta sau mingea în mișcare – dar asta era prioritatea la început. Acum, mă interesează foarte mult portretele, fotografii în care jucătorii și jucătoarele arată foarte bine. Clipa aceea în care este aproape să înceapă deplasarea, când încă nu este cu racheta în mișcare, cât încă fața nu este contorsionată. Mereu vreau să scot măcar un portret. La dublu, de exemplu, încerc să obțin asta când jucătorul sau jucătoarea este la fileu. Uneori obții o fotografie fără expresie, alteori – ceva bun. Vreau fotografii bune! Vreau fotografii în care jucătorii și jucătoarele să arate bine. Vreau calitate înaltă. Voi trage până când sunt eu mulțumit. Mă uit la cum vine rochia, mă uit la ochi și la privire, mă uit la cum arată gura. Mă uit la detalii… Și sper să aibă focus bun„, glumește Neal Trousdale.
Iar fanii români îl iubesc pe Neal Trousdale. La fel ca și jucătorii noștri.
„Simona Halep e cel mai frumos de fotografiat. Are o mie de chipuri, nu trei! Se întinde, se încordează, lovește aici și acolo, sare, țopăie, protestează” Neal Trousdale
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER