„Sfertul de vis” este un meci care nu garantează în nici un fel învingătorului titlul. Din contră – cu alte două meciuri în perspectivă pentru învingător și nume precum Murray – invincibil pe teren pe zgură în 2015, Ferrer – ultra-maratonistul de serviciu iar apoi Wawwrinka sau Tsonga în viitorul puțin mai îndepărtat, riscă să îi lase pe ambii combatanți de miercuri, de pe Philippe Chatrier Court, fără trofeu – dacă duelul va semăna cu ceea ce s-a întâmplat în semifinala din 2013. Chiar și cu această incertitudine asupra destinației finale a Cupei Mușchetarilor, așteptările legate de acest meci depășesc net orice alt posibil duel din tenisul anului 2015. Feminin sau masculin.
Este un fel de Mayweather – Pacquiao, un meci care împarte lumea sportului alb. În două? Greu de spus, pentru că Nadal are, la prima vedere, mult mai mulți fani pe plan mondial (14,272,642 likeri pe Facebook, față de 5,642,613 – aproape triplu; 7,96 milioane de urmăritori pe Twitter, față de 4,18 milioane – aproape dublu), iar Spania are o populație de vreo șase ori și jumătate mai mare decât Serbia. Se vorbește însă despre continuarea unei povești parcă fără de sfârșit scrise de Rafael Nadal sau de introducerea unei noi ordini, prin succesul lui Djokovic. Simpla victorie în acest meci va da acest verdict, înainte de finala de duminică.
ProSport vă prezintă într-un serial cu două părți, de ce tenisul are nevoie de victoria fiecăruia dintre cei doi protagoniști, care totuși se exclud reciproc. Și începem cu „Regele Parisului”. „Regele Zgurii” și omul căruia fani și jurnaliști deopotrivă i-au spus de nenumărate ori Rafa Garros. După modelul Raul Madrid.
3-6, 7-5, 6-2, 6-4 a fost scorul finalei de la Roland Garros 2014 dintre Nadal – Djokovic
7 finale de Grand Slam au avut ca ultim act un duel Nadal – Djokovic. Nadal și-a adjudecat 4 finale, 2 dintre ele la Roland Garros
43 de meciuri au jucat unul împotriva celuilalt Nadal și Djokovic; nicio altă rivalitate, în Era Open, nu și-a consumat atâtea episoade. Tenismenul născut în Manacor conduce în acest moment cu 23-20
6 dueluri Nadal – Djokovic s-au consumat până în 2015 la Roland Garros: în primul, sârbul nu a rezistat pe teren până la final, abandonând când ibericul conducea la seturi, 2-0 (2006). Următoarele două partide s-au terminat în minimum de seturi, însă apoi, Djokovic a redus diferența.
Miercuri, atunci când puștiul ajuns în premieră pe tabloul de la Roland Garros în 2005, cu pantaloni până la genunchi, maiou verzuliu, mușchi de războinic, plete-n vânt și un zâmbet timid, ascuns ore în șir în spatele unei măști opace de încrâncenare, împlinește 29 de ani – este ziua în care tenisul trebuie să țină cu Nadal în meciul anului. Din cel puțin patru motive.
1. Nevoia de „zgurism”. Tenisul are nevoie de victoria lui Nadal, pentru ca jocul pe zgură să nu se transforme într-un joc de hard doar cu șosetele murdare
De ani buni, sportul alb suspină după duelurile de pe iarbă din vremea romantică a tenisului, cu serviciu urmat de voleu, venire la plasă, un plojon marca Becker, un schimb de ping-pong la fileu.
Iarba a devenit lentă, Centralul de la All England arată la final de turneu ca un teren de zgură fără atâta praf. Federer este încă perceput ca ultimul exponent al acestei ere, grație reverului său și dominației impuse la Wimbledon. Tenis pe iarbă, clasic, nu se mai juca dinainte de 2008 – anul în care Nadal îl învingea pe Federer pentru prima dată pe suprafața favorită a elvețianului. Totuși, sentința că jocul pe iarbă nu va mai fi niciodată la fel a venit atunci.
În 2009, Rafael Nadal îl întâlnea pe Novak Djokovic în finala turneului de la Monte Carlo. Spaniolul triumfa, se prăbușea pe spate pe zgură, iar rezultatul a fost o inimă spectaculoasă pe tricoul său. O Inimă de zgură
Tenisul a pierdut deja o suprafață cu specificul ei aparte. În anul în care Nadal debuta la Paris, zgura era o suprafață care își avea specialiștii clari. Campionii care câștigau doar pe zgură și care mai-mai că evitau toate celelalte suprafețe. Sau nu făceau față departe de cărămiziul lent. În 2015, jocul pe zgură s-a schimbat. Djokovic, cu încăpățânarea sa de a sta lipit de linia de fund, cu loviturile sale mult mai plate, înseamnă triumful jocului de hard pe suprafața roșie. Finala de la Roma, câștigată 6-4, 6-3 în fața lui Federer a arătat dramatic pentru un fan al tenisului pe zgură: patru schimburi de mingi de peste nouă lovituri în întreg primul set! În setul doi, numărul a crescut: cu o unitate! Cei mai buni doi jucători ai lumii au desființat în acel meci „zgurismul”. Și nu pentru că ar fi incapabili să-l susțină.
Tenisul pe zgură, clasic, înseamnă raliuri cu schimburi de mingi cu câte două cifre în față. În puncte consecutive. Și arta de a patina. La ediția din 2015 a Roland Garros-ului, comentatorii de limbă engleză au rostit de prea multe ori la meciurile fetelor: „încă o jucătoare care nu patinează deloc”. La masculin, tendința este mai lentă, pentru că Djokovic nu poate fi acuzat că nu știe tainele „sliding”-ului – o face până și pe hard. Dar într-o altă logică. Totuși, și în ATP, jocul pe zgură tipic, pierde teren și în ritmul acesta, va deveni istorie, exact ca frumosul joc pe iarbă.
Nadal este Regele Zgurii și reprezintă dominația unui stil, chiar dacă și el și-a schimbat în timp ritmul de joc, chiar dacă Nadal al începutului de sezon roșu 2015 nu mai rezista în raliu la fel de mult, iar tenismenul care se apropie de 30 de ani nu mai aleargă cu fruntea atât de aplecată asupra zgurii, dispus parcă să și aterizeze cu fruntea în praful roșu, dacă jocul o cere, așa cum îl vedem într-un filmuleț-remember al finalei din 2006 postat de organizatorii turneului de la Roland Garros. La Paris, îl revedem totuși pe zguristul Nadal.
A look back at the ’06 Roland Garros final, between @rafaelnadal & @rogerfederer. WATCH: http://t.co/WSCQ5uBUT6 #RG15 pic.twitter.com/wGHfKuSpA3 — Roland Garros (@rolandgarros) May 31, 2015
A look back at the ’06 Roland Garros final, between @rafaelnadal & @rogerfederer. WATCH: http://t.co/WSCQ5uBUT6 #RG15 pic.twitter.com/wGHfKuSpA3
— Roland Garros (@rolandgarros) May 31, 2015
Direcția sportului, modelul de urmat de noua generație, este dată de cei din față, după cum puncta Chris Evert, referindu-se la moștenirea Serenei Williams și faptul că peste două decade, tenisul ei încă va fi jucat peste tot, pentru că fetițele văd că aceasta încă are succes. Nadal a schimbat fața tenisului, dar Djokovic o poate face din nou: în tranziție, reperele jocului de zgură riscă să se piardă, pentru că degeaba își rup plămânii, genunchii și mușchii jucătorii în Challenger-uri și turnee de câteva sute de euro în spiritul zgurismului clasic. Sau chiar jucătorii de Top 50.
Trofeul share-uit, la propriu. O fotografie de colecție a copiilor de mingi alături de Rafael Nadal, la capătul finalei din 2013. Nadal le-a dat în grijă trofeul cel mare puștilor, imaginea fiind postată pe site-ul oficial al turneului parizian.
2. Pentru că este epoca numerelor mari și tenisul masculin merită un corespondent al lui Margaret Court
Victoria îi asigură lui Nadal șansa la titlul cu numărul zece. Singurul jucător care a reușit, prin conjunctura impusă de accidentări – care l-au ținut departe de Roland Garros la juniori, apoi în 2004, când ar fi putut debuta la seniori – să vină, să câștige la prima participare, apoi să fie de neînvins, timp de 31 de meciuri, este greu de egalat la acest capitol. Primii patru jucători din lume sunt la fel de buni pe toate suprafețele, acum Murray recuperând handicapul pe zgură. Orice tânăr care tinde să repete performanța lui Nadal are în față patru ziduri uriașe, plus alte câteva. Margaret Court, are, per total, în era tenisului amator plus Era Open, 11 titluri la Australian Open. Nadal este singurul jucător care are șanse reale de a ajunge la două cifre în dreptul succeselor la același turneu. Iar povestea jucătorului cu o singură înfrângere la un turneu de asemenea calibru are un farmec incontestabil.
3. Parisul are o datorie față de super-campionul său
Se spune că la Paris, tribuna ține cu jucătorul care pleacă cu șansa a doua, de fiecare dată. Rafael Nadal a fost mereu favoritul hârtiei, până la această ediție, după prima aventură, în 2005. În plus, publicul de la Paris l-a visat mereu pe Roger Federer campion. Astfel, marele spin din coasta elvețianului, cel care i-a refuzat ani la rând trofeul, a devenit inamicul public numărul unu. În 2009, spaniolul pleca înfrânt de pe Central, rănit la genunchi, dar și cu amărăciunea și sentimentul că a fost gonit de acasă de spectatorii care ar fi trebuit să îi fie alături în meciul cu Robin Soderling. La finalul turneului, câțiva fani care au fost în tribune în duminica în care Nadal a fost învins, au trimis o scrisoare deschisă, prin care își cereau scuze pentru faptul că au ținut cu adversarul, transmițându-i ibericului că Paris-ul care l-a rănit, îl iubește.
Publicul de la Paris seamănă cu o galerie de fotbal. Foto: rolandgarros.com / FFT
În 2015, Paris-ul are ocazia perfectă să își ia revanșa. Pentru că rezultatele din debutul sezonului de zgură, îl fac pe Nadal cel cu nouă titluri, al doilea favorit al „finalei din sferturi”. Ar fi momentul perfect ca Paris-ul să își îmbrățișeze suveranul și să îi fie alături în meciul caracterizat de Rafa Nadal, la finalul duelului din optimi cu Jack Sock – „cel mai greu sfert al carierei”. Tribunele arenei Philippe Chatrier îi pot face cadoul cel mai prețios ibericului, de ziua sa.
4. Cu Rafa, pentru asteriscul din cariera lui Federer
Parisul i-a fost mereu loial super-campionului elvețian. Federer este recunoscut ca cel mai mare jucător al tuturor timpurilor, însă sunt două lucruri care i se reproșează: faptul că este condus net, în întâlnirile directe, de marele său rival, Rafael Nadal, și doi, cel mai dureros – că are palmaresul complet cu titlurile de Mare Șlem grație succesului lui Robin Soderling, în fața lui Nadal, de la Roland Garros, în 2009. Federer și Nadal s-au întâlnit de cinci ori la Paris. De patru ori în finală, prima dată în semifinală. Și Nadal s-a impus de fiecare dată. Federer nu a izbutit să câștige.
Oare tenisul în general, dar mai ales Parisul – își dorește ca un jucător care, în ultimii ani a fost ce-i drept forța dominantă în tenisul masculin, dar încă văzut în spatele „dublului de aur” Federer-Nadal, să izbutească acolo unde Marele Federer a dat greș? Ce ar însemna un potențial titlu marca Djokovic izbutit cu victorie în fața „Regelui Nadal” pentru moștenirea lui Federer?
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER