„Moșu”” din prima linie! S-a reîntors după trei ani în echipa națională

În rugby, cei care duc greul în grămadă și luptă pentru fiecare balon, bărbătește, față în față cu adversarul, susținând greutatea pachetului, sunt pilierii. Mult curaj, determinare și un dram de nebunie. Să simți puterea brută a celui din fața ta, să-l privești în ochi și să lupți de fiecare dată cu el pentru a-l domina și a câștiga balonul. Dragoș Dima este unul dintre oamenii din prima linie.

Cu o carte de vizită impresionantă, câștigătorul celui mai prestigios trofeu intercluburi din Europa, Heineken Cup, un fel de Cupa Campionilor la fotbal, Dima (32 de ani) s-a reîntors după trei ani în echipa națională. Jucătorul din Focșani a lăsat în urmă o dublă operație de hernie de disc, doi ani de recuperare și de muncă asiduă de a reveni pe teren, a strâns din dinți și a crezut nebunește în visul lui de a îmbrăca încă o dată tricoul brodat cu frunza de stejar. Astfel, peste 29 de zile, Dragoș va bifa, după 12 ani, o nouă ediție a Cupei Mondiale, după cea din 1999, când a debutat, pentru „stejari”, cu Australia.

Pilierul naționalei României, Dragoș Dima, este un tip dintr-o bucată. „Îmi plac oamenii loiali și drepți și cei care îmi spun ceea ce gândesc despre mine, în față”, punctează el. Îți vorbește deschis, privindu-te în ochi, asigurându-se de fiecare dată că ai înțeles exact ceea ce vrea să spună. Nu-i plac jumătățile de măsură, „ori faci totul cum trebuie, ori stai liniștit”, și asta se vede și în antrenamentul pe care „stejarii” îl susțin. Concentrat, atent pe fiecare balon, venind repede la susținere, Dragoș este prezent la fiecare fază unde balonul este purtat în atac.

2 poze
Vezi galeria foto

Familie cu lipici la sporturi
Dima provine dintr-o familie unde sportul este cuvântul de bază, mama, Constanța, a făcut volei, tatăl, Costică, a practicat luptele greco-romane, iar toți cei patru băieți ai familiei au ales rugby-ul. „Fratele mai mare, Cristi, ne-a băgat microbul cu balonul oval în familie. Tata dorea să fac handbal, m-a mai luat cu el și în cantonamente când devenise antrenor de lupte, dar nu s-a prins nimic de mine. După ce l-am văzut pe fratele meu jucând, nu voiam decât rugby”, zâmbește el. Avea 14 ani și lua o hotărâre care avea să îi schimbe definitiv viața. A ajuns repede la Farul, apoi, la terminarea junioratului în 1998, a făcut pasul la Castres în prima ligă franceză, ca după trei sezoane să ajungă la cea mai galonată echipă din rugby-ul din Hexagon, Toulouse.

Dublă operație de hernie de disc
Un vis devenit realitate pentru puștiul ce își începuse cariera la FPS Focșani, iar acum ridica cel mai valoros trofeu european, Heineken Cup, echivalentul Cupei Campionilor de la fotbal. „A fost cel mai frumos moment din cariera mea, de fapt toate meciurile pe care le-am jucat cu Toulouse au fost speciale”, spune „Moșu”, cum este poreclit de colegi. Avea 23 de ani și tot viitorul înainte.

Firul discuției se rupe brusc. Dragoș mărturisește că nu îi place să vorbească despre accidentarea care l-a scos de pe teren doi ani, o hernie de disc care s-a lăsat cu două operații și doi ani de pauză. O accidentare care, pe postul lui înseamnă categoric retragerea. „Am crezut în mine și în forțele mele și știam că fără luptă nu făceam nimic și că la un moment dat totul se întoarce dublu la tine. Au fost și momente în care am vrut să renunț la rugby, psihic este enorm să stai un sezon jumătate pe tușă. Am avut însă lângă mine persoane care m-au susținut și m-au încurajat”, spune Dragoș. O amintire care se creionează între ambiția fantastică de a merge mai departe și o cicatrice urâtă la coloană.

„Fiecare grămadă e o luptă”
Acum s-a întors să facă ceea ce știe mai bine, să lege grămada, arma cu care România își domină de multe ori adversarii în momentele fixe. Imposibil să nu fi zărit, măcar în fugă, pe ecranul televizorului, două pachete de înaintare formate din câte opt oameni fiecare, ciocnindu-se cu putere. În prima linie, șocul este imens, însă atenția jucătorilor se concentrează în grămadă pe un singur adevăr: „duelul pentru supremație”. „De prima dată când se leagă grămezile îți vezi adversarul direct, simți cât este de puternic și încerci să îl domini, să ocupi tu prima poziție. Dacă simte că ești mai slab decât el sau că ai lăsat o singură dată garda jos, ai pierdut totul”, subliniază Dragoș. O grămadă puternică obține întotdeauna baloane pentru jucătorii de treisferturi, însă lupta este de fiecare dată imensă: „Nicio grămadă nu seamănă cu alta, fiecare are istoria ei. Dacă legăm 20 de grămezi, sunt 20 de lupte, psihologice și fizice. E ca la box, punctezi în fiecare rundă! Trebuie să fii lucid, să lupți, să ții grămada și să câștigi balonul. Regulile sunt simple!”.

O altă istorie cu Anglia
La fel de simplă este și numărătoarea care îl desparte pe Dragoș de obiectivul cu care a revenit pe teren: participarea la Cupa Mondială. 24 de zile! „Această competiție e și mai importantă pentru mine deoarece va fi ultima din cariera mea de sportiv. Merg acolo să dau tot ce am mai bun, să ajut echipa cu experiența mea, să mă bucur de fiecare moment când voi fi pe teren și să câștigăm două meciuri”, mărturisește „Moșu'”. În Noua Zeelandă, el va da peste un adversar pe care l-a avut și în 2001, Anglia, când România a stabilit recordul negativ pe Twickenham, 0-134. „A fost un moment foarte greu de depășit, psihologic, o astfel de înfrângere poate însemna sfârșitul tău ca jucător. Eu îmi asum scorul pe care l-a încasat, însă la acea vreme echipa noastră nu era deloc pregătită pentru un asemenea meci de anvergură. Vreau să cred că pregătirea pe care o facem acum ne va ajuta să jucăm un meci onorabil cu Anglia și să nu ne fie rușine de ceea ce am făcut pe teren”, spune el. Până atunci însă, Dragoș va mai lega sute de grămezi. Repetiții perfecte pentru a-și domina adversarul. Forță pură!

Cred că din toate meciurile jucate în România cel mai special a fost cel cu Uruguay, pentru calificarea la Cupa Mondială. Ambianța a fost fantastică!
Dragoș Dima, pilier

Dragoș Dima este fan Lucian Bute. „Treci Siretul din satul meu și ajungi la Pechea, de unde e el. Îmi place de el pentru că e un băiat simplu, care știe ce e munca, a pornit de jos, a câștigat și și-a păstrat capul pe umeri”, spune Dragoș

Echipă în familie
Cristi, fratele mai mare al lui Dragoș, cel care i-a atras pe ceilalți trei pe terenul dintre H-uri, a jucat taloner, însă a renunțat la rugby după juniorat. Costică și Adrian, mai mici ca vârstă decât Dragoș, joacă închizător și, respectiv, centru, ambii evoluând în Italia. „Fiecare dintre noi evoluează pe alt post, am împânzit peste tot echipa, cu predominanță pe grămadă, acolo unde se duc luptele mai grele”, se amuză Dragoș.