Drama samuraiului cu ochi albaștri!** Povestea cutremurătoare a unuia dintre cei mai mari luptători din K1

Redactor:

Publicat: 23-02-2013, 22:13
Actualizat: 24-02-2013, 13:47

O mare expoziție de artă urmează să aibă loc la Tokyo. E toamna lui 2000. Printre participante se număra și Ilona Hug. Un eveniment extrem de important pentru cea care strânsese o mulțime de picturi, fotografii și sculpturi cu care voia să impresioneze publicul și juriul. Cum colecția era mare, obiectele au fost împachetate cu grijă și ambalate într-un container încă din luna august. Ilona trebuie să plece cu ele tocmai din Elveția, țara natală. Momentul este dublat și de faptul că la Tokyo își va revedea soțul, Andy, stabilit de ani buni în Japonia. Destinul pare să fi lucrat perfect, numai că pe 17 august telefonul Ilonei sună, iar la capătul celălalt o așteptă o veste cruntă: Andy a fost diagnosticat cu leucemie acută. Devastată, femeia pleacă de urgență în țara „Soarelui Răsare”, fără a-i mai păsa de artă sau expoziții.

Vestea care a cutremurat Japonia

Numele ei nu-i spune nimic unui iubitor al sportului, dar cel al lui Andy Hug da. Sau cel puțin le spune fanilor K1. Bărbatul care se pregătea să serbeze 36 de ani de viață se stinge prematur și pleacă dintre noi la doar o săptămână după ce primise cumplitul diagnostic. Vestea zguduie din temelii Japonia, iar la funeraliile celui alintat „Samuraiul cu ochi albaștri” s-au strâns 12.000 de oameni! Record istoric pentru o înmormântare niponă. În condițiile în care vorbim despre un străin, adoptat rapid la mai puțin de un deceniu după ce s-a stabilit printre japonezi!

Fotbal la Elveția U16

Elvețianul Andy Hug a avut un destin special încă de la naștere. Fiu al unui soldat din Legiunea Străină, copilul nu a apucat niciodată să-și cunoască tatăl, fiindcă acesta a pierit pe meleagurile Thailandei, în condiții misterioase. Andy, alături de fratele și sora sa au fost crescuți de bunici, iar aceștia l-au încurajat și sprijinit în permanență să facă sport. Pasionat de fotbal și karate, puștiul le-a urmat în paralel. A ajuns chiar și în naționala U16 a Elveției, la fotbal. A venit însă primul moment de cotitură în viață. Bunicii i-au transmis sec: „Alege! Nu le mai putem susține financiar pe amândouă!”, sperând ca Andy să se concentreze pe calea bătătorită de balonul rotund. A ales însă altfel și s-a lăsat purtat de valul artelor marțiale, iar în mintea sa adolescentină încolțise adânc un vis: călătoria în Japonia.

Record istoric în K-1

Imbatabil în majoritatea concursurilor de karate, Andy a ajuns până la urmă în țara „Soarelui Răsare”, unde în 1993 a descoperit fascinația sporturilor de contact, devenind unul dintre primii luptători ce au luat parte la celebrele gale K-1, inaugurate în 1993, la inițiativa unui japonez: Kazuyoshi Ishii. Hug nu s-a remarcat de la început și abia la a patra ediție, în 1996, s-a încununat campion. Continua creștere de formă i-a permis elvețianului să se califice de alte două ori în finală și să devină primul sportiv și singurul, alături de Semmy Schilt (2005 – 2007), care își trece în CV trei lupte conscutive cu titlul pe masă. Sub forța loviturilor sale au căzut nume grele precum CikatiĂ‡, Le Banner, Hoost, Bernardo, Musashi, Aerts, Sefo sau Leko, pentru că Andy a știut întotdeauna să compenseze lipsa staturii (avea doar 1.80 metri) prin două lovituri „marcă înregistrată”: cea descendentă cu călcâiul (lovitura-topor) și cea din întoarcere, cu piciorul.

Un samurai printre kick-boxeri

Pionier al K-1, japonezii l-au îndrăgit imediat pe Hug și l-au considerat unul dintre cei mai buni ambasadori ai culturii lor, alintându-l „Samuraiul cu ochi albaștri”, cu toate că Andy avea ochii căprui. În schimb, chiar deținea un titlu onorific de samurai, pe care l-a primit de la fondatorul K-1, Kazuyoshi Ishii. Distincție care rămâne până în ziua de azi unică în rândul luptătorilor de kick-boxing! Andy s-a împărțit mereu între Elveția natală și Japonia adoptivă. Așa era cel mai fericit și nimic nu părea să-i lipsească, dar destinul a vrut ca firul vieții sale să se destrame la nici 36 de ani. La începutul lui iunie 2000, Hug își anunța retragerea din sport, cu lacrimi în ochi, după o victorie dobândită la ZÅ±rich, în fața altui colos al sporturilor de contact: Mirko „Cro-Cop” FilipoviĂ‡.

Meciul cu destinul, pierdut în șapte zile

S-a întors în Japonia unde nu a putut rezista tentației și s-a urcat din nou în ring. L-a făcut KO pe Nobu Hayashi și, chiar dacă devenea din ce în ce mai evident că traseul său în sportul profesionist nu mai are mulți pași de parcurs, Hug dădea impresia unui monument de invincibilitate. Soarta a decis altceva și i-a pregătit un „meci” final în august, la o lună și puțin de la ultima luptă. Unul în care nu a avut nicio șansă. Medicii l-au anunțat că suferă de leucemie acută, iar toți se gândeau cum poate un om care a trăit prin și pentru sport să ajungă aici. Nu a mai fost timp de răspunsuri. Abia pe 23 august, la șase zile de la groaznicul diagnostic, opinia publică a aflat despre drama campionului, dar nimeni nu a mai avut timp să reacționeze pentru că, la 22 de ore după, pe un pat dintr-un spital din Tokyo, „Samuraiul cu ochi albaștri” își dădea ultima suflare din cauza unui stop respirator. A lăsat în urmă sute de mii de lacrimi de durere, dar și o soție și un fiu care, pe lângă povara de a nu-l mai avea aproape, „dobândeau” și obligația de a-i menține vie imaginea de campion pe care și-a clădit-o în fața a milioane de ochi.