King Kenny
01 Mart. 2011
Fotbalul e un sport mitologizabil. O știam. Cultura respectului nu se împacă bine cu reflexul de persiflare tipic fiecărui microbist. Știam și asta. Memoria se transformă în postament pentru statui. O armată de fantome prestigioase tropăie dinspre istorie spre stadioane, cu falduri ample și porecle înalte. Oriunde te întorci, dai peste un rege, un prinț sau un kaiser. Cei mai triști sunt regii din republici, cu o minge spartă pe cap în loc de coroană. Acolo inadecvarea lucrează vârtos și anunță eșecul, spre bucuria gloatei, care mestecă mult mai bine o execuție decât o decernare de medalii. Și oricum, regilor le stă bine în cărțile de istorie, nu în chiloți de sport. Când îi scoți din armura trecutului, îi expui. Iar când îi oferi cu împrumut prin vecini, îi faci ridicoli. Între două reclame, Pelé s-a specializat în pronosticuri greșite. Între două mandate la Istanbul, Hagi a devenit expresia necunoașterii de sine.
Un singur rege din fotbal pare la adăpost de riscuri. Dar asta doar fiindcă n-a fost scos din lumea lui și pus să joace în scenarii bizare. Kenny Dalglish a luat prizonier Anfield Road încă de la primele meciuri la Liverpool, unde fusese adus ca înlocuitor al lui Keegan. Strategia de seducție pusă în joc a fost atât de puternică, încât Dalglish stă și astăzi pe primul loc în clasamentul sutei de fotbaliști care au zguduit peluza Kop. Ian Rush e pe 3, Kevin Keegan pe 8, Steve McManaman pe 22, iar Jari Litmanen pe 69. Pretutindeni în lume, fabricile de idoli produc