Un destin de apă lungă

Otto Tomiuc a fost 36 de ani „talismanul” sportului cu pagaie și
padele din România, competițiile în care a dat startul lăsându-se
cu medalii tricolore

Otto Tomiuc este cel mai vechi arbitru internațional, a cărui
imagine se asociază instantaneu cu platforma oficială și cu
pistolul cu capse din care descarcă startul. Este poate un nume ce
nu spune multe publicului larg, dar care e bornă principală în
lumea caiacului și a canoei, o enciclopedie a sportului în care se
leagă evoluțiile de 10 ale Nadiei, cutremurătorul atentat de la JO
de la München si imaginea unui București în care „pe Herăstrău erau
mai multe baze sportive decât sunt acum terase”, după cum
mărturisește nostalgic.

Într-un colț al Bucureștiului își duce viața liniștit, prins în
lupta cu uitarea și nepăsarea unui sistem ce își devorează
valorile, un om simplu pentru care prezentul începe invariabil cu
„pe când eram…”. Nu atât de mediatizat ca prietenul lui, Ivan
Patzaichin, Otto Tomiuc poartă mărturia unor vremuri apuse.

1 poze
Vezi galeria foto

O viață conturată de o mână de diplome, sute de fotografii, o
decorație și mii de amintiri ce se leagă într-o poveste ce începe
demult. În urmă cu 80 de ani, la Cernăuți, loc unde avea să își
petreacă doar primul deceniu din viață, pentru că în 1940 se
refugia cu familia în Germania. „Ne-au dus cu bou-vagonul, eram
micuț, dar știu că eram bucuros că plecam, clasa a patra o făcusem
acolo sub ruși și ne băteau la școală de nu se putea. Vorbeam
atunci, pe lângă română, germana și poloneza; rusa nu s-a prins
deloc de mine. Am stat într-o școală-lagăr ca o casă, unde cei care
doreau munceau, nu era o opresiune foarte mare”, deapănă nea Otto
firul povestirii. Un popas doar de un an, dorul de România
aducându-l împreună cu familia la București.

Corectitudine pentru ai noștri
Povestește încet, cu voce domoală și imaginile unei Capitale de
altădată se adună din umbra vremurilor. La început a fost boxul.
„Am făcut câțiva ani fără să știe mama, semnându-mi în fals
legitimația, apoi, când m-a văzut pe un afiș, înaintea unui meci, a
trebuit să renunț”, își amintește el. A urmat caiacul, unde a
cucerit tot ce era de cucerit la nivel național, după care a ales o
nouă provocare, iahtingul: „Trecerea aceasta mi-a adus și cea mai
grea meteahnă, fumatul. Trebuia să îmi dau seama cum bate vântul,
să știu ce manevre să fac și urmăream fumul de la țigară. Mi‑au
trebuit apoi vreo 40 de ani să scap de ea”, oftează el.

Contestat
tot timpul de ruși și nemți

Însă anul 1965 avea să vină cu cea mai importantă schimbare din
viață, examenul de arbitru-starter, pe care l-a susținut în limba
germană. „Este postul-cheie, pentru că, la fel ca în atletism, el
poate și descalifica sportivii care fură startul. Era destul de
greu, mai ales că din partea rușilor și a nemților erau tot timpul
contestații, dar pentru mine tot ce conta era ca băieții noștri să
aibă parte de corectitudine”, explică hotărât, căutând parcă
aprobare în ochii soției. Și ea fostă sportivă de performanță, tot
practicantă a caiacului, cu trei medalii de argint la Mondiale și
titluri naționale de le-a pierdut numărul. A urmat o carieră de-o
viață în sport, întotdeauna cu pistolul în mână, gata de a declanșa
iureșul pe apă în orice secundă.

Discuția își pierde din cursivitate când vine vorba de felul în
care se face azi performanță. Nea Otto deplânge vremurile trecute,
în care selecția în sport era dură și „parcă te durea inima să
trimiți pe careva acasă”, făcând comparație cu timpul de acum, când
abia aduni șase sportivi pentru un lot. Oftează și își continuă
povestirea, care se înnoadă undeva, la un concurs din Franța. De
afară răzbat glasurile vesele ale copiilor care se bucură de
primele zile calde ale unei primăveri târzii. Undeva, într-un colț
al Bucureștiului, un om simplu își retrăiește, în fața fiecărui
interlocutor, viața.

Prietenie de-o viață
cu Patzaichin

Activitatea sportivă de 36 de ani se leagă prin momente unice,
recompuse din aminiri cu iz de legendă, dar și cu prietenii peste
care timpul nu a putut să aștearnă uitarea. Printre cei care i-au
fost aproape se află și legendarul Ivan Patzaichin, pe care l-a
cunoscut pe când acesta concura. „Ivan este unic, ca el nu va mai
fi nimeni niciodată în acest sport. Un sportiv, dar mai ales un om
cum sunt puțini”, spune fostul mare arbitru. Patzaichin creionează
și el legătura dintre ei: „Nea Otto e un om simplu, respectat de
toată lumea, cu foarte mulți prieteni, și pentru mine este o onoare
să mă număr printre aceștia. El ne-a ajutat foarte mult. Pentru
noi, ca sportivi, conta să știi că ai pe cineva care e corect cu
tine și cu ceilalți, și asta era o relaxare foarte mare”.

„Se temeau că Nadia
va fi furată”

„Zeița de la Montreal” era păzită de trei oameni pentru
a nu păți nimic

Prezent în delegația României la toate edițiile Jocurilor
Olimpice între München 1972 și Atlanta 1996, nea Otto a fost
martorul fenomenului care a redefinit gimnastica mondială.
Din spusele lui se conturează o Nadia care nu era conștientă de
valoarea ei. „La Montreal, Nadia era o copilă, se juca cu păpușile.
Încă dinainte de a pleca acolo se auzise un zvon că vor să o fure,
și asta era marea teamă a delegației noastre. Așa că era un om de
ordine plasat la geam, unul la ușă și unul pe coridor”, povestește
el. Cea mai dureroasă amintire din lumea sportului se leagă de JO
de la München, din ’72, atentatul din 5 septembrie, când 11
sportivi israelieni au căzut victime atacului a opt palestinieni ce
au pătruns în satul olimpic: „Evreii stăteau deasupra delegației
noastre, au intrat la Henry Hershkowitz, cel care a dus drapelul,
el a sărit pe balustradă de la ei la noi și a scăpat. Era un haos
total, o teamă care a durat până la finalul competiției”.

Născut
în aceeași zi cu Tovarașu’

Deși se declară apolitic, nea Otto zâmbește cu subînțeles când
vine vorba de vremurile de dinainte de ’89. Născut în aceeași zi
(26 ianuarie) cu Nicolae Ceaușescu, coincidența genera multe glume
între prieteni: „Mă întrebau dacă am petrecut împreună. Pe
Ceaușescu l-am întâlnit de două ori, am dat mâna cu el, dar
niciodată nu se uita la tine, parcă nici nu erai, iar tovarășa își
păzea întotdeauna poșeta”.