Sandu Neagu mi-a salvat viața**

Nu e nimic patetic în aceste rânduri, sper să vă
convingeți, e doar un remember pe care n-am știut niciodată când
să-l developez. Nu știu nici acum. Trebuia să-l povestesc pe când
Sandu Neagu era încă în viață sau, cum speram eu, peste vreo 15-2o
de ani? Probabil că n-am să aflu vreodată răspunsul.

Mundialul mexican ’70. În miez de noapte, naționala pierdea debutul
cu Anglia. A doua zi, televiziunea a oferit după-amiază reluarea
partidei.Cum s-a încheiat meciul am și zbughit-o cu mingea sub braț
și să mă întâlnesc cu prietenii pe un teren viran din apropiere. În
afara răzbunării eșecului, nu-mi mai era mintea la nimic altceva.
Nici la traversatul bulevardului.

Accident groaznic de tramvai, circulație întreruptă, lume ca la
urs, am aflat apoi. Atunci s-a produs primul contact cu presa
scrisă. În cotidianul „Informația”, într-un colț de pagină, sus, la
rubrica „Aflăm de la Miliția Capitalei” stătea știrea „M.C., de 14
ani, a traversat neglijent strada și a fost grav accidentat. E în
stare critică la spital”. Am vegetat în comă aproape două zile la
spitalul Grigore Alexandrescu. Nu mă întrebați cum e pe lumea
cealaltă. Habar n-am. M-am întors de acolo când tata povestea cu
doctorul de gardă despre golul lui Neagu din meciul cu cehii.
Probabil ca să-și mai omoare timpul. Neagu a fost primul nume pe
care l-am auzit când m-am născut a doua oară.

Numele care m-a întors din drum, poate chiar numele care m-a
salvat. Misterios e că, nici atunci, nici îm timp, Sandu Neagu n-a
fost unul dintre idolii mei. Intotdeauna încruntat, cu sprincenele
împreunate, cât să nu-i stai în cale, în careu mereu băgăcios,
șopârlos, speculant la orice ezitare a fundașilor, aproape anonim
dincolo de 16 metri. Pe-atunci, toți puștii eram seduși de șarmul
lui Dumitrache și al lui Dobrin. Dacă-mi aduc bine aminte, ca
suporter dinamovist, Neagu aproape că mă enerva. Mai mereu era
nașul lui Mircea Constantinescu sau al lui Cavai.

Peste ani, ca ziarist ca început de drum, am tot scris cronici la
partidele din ligile inferioare, pe acolo pe unde îl purta destinul
și pe Sandu Neagu, ca antrenor sau ca arbitru. Nu l-am întâlnit.
L-am văzut în carne și oase, târziu, prin ’93, la o festivitate de
sfârșit de an, la care premiul decernat Rapidului era înmânat însă
unui oarecare funcționăraș. Nu lui Neagu. Dacă am schimbat cu el
trei vorbe. Nici trei ore n-ar fost de-ajuns să-i povestesc despre
comă, golul ce cehii, medicul de gardă… Am amânat povestea, am
lăsat-o pe altă dată. Până nu i-a mai venit rândul niciodată.
Odihnește-te în pace, Sandule!