Ca un făcut, nici Dănciulescu nu prea știe ce a semnat. Pretinde că habar n-avea de clauza de reziliere a contractului pe care a activat-o Hercules. E cătrănit, nu poate pricepe ce s-a întâmplat de fapt. Nu mai departe de două săptămâni în urmă, lăsa un oraș care-i ciugulea din palmă și acum se pomenește că i-a fost trântită ușa în nas. Un sezon întreg a îndopat cu baloane porțile adverse, ca în clipurile publicitare, dar el n-a mai apucat promovarea în constelația Barcei și a Realului. Dănciulescu s-a amărât în carieră și cu multe alte dovezi de nerecunoștință, aceasta e însă cea mai dureroasă. Poate că Hercules are nevoie de sânge tânăr în atac pentru ca să supraviețuiască în Primera, a încercat el o explicație. Hercules s-a întinerit într-adevăr de joi cu un atacant francez anonim sărit de 30 de ani… Încă un pumn de sare peste o rană deschisă.

Îți crapă mintea la ce auzi și la ce vezi. Sezonul stă să înceapă și Primăria Craiovei începe negocieri pentru ca Știința să se întoarcă din exil. Târguieli ca la pepenii de Dăbuleni. Mai lăsăm noi, mai lasă și emisarii lui Mititelu, poate ne întâlnim pe undeva peste câteva zile. Abia acum, cu o săptămână înaintea primului fluier

La cum s-au răsucit părerile și deciziile în ultimele 24 de ore, fronda de la Dinamo poate căpăta acum și accente comice.

Bratu, detonatorul revoltei după eliminarea din Cupă de la Cluj, revine în grațiile conducerii, Alexe așijderea, în timp ce pe ceilalți patru disidenți nimeni să nu-i mai vadă. Unul dintre șefi, evident Badea, și fanii in corpore. Acum, când Adrian Cristea, Zicu, Boștină și Mărgăritescu se așteaptă să fie jupuiți de vii pentru o revoltă la care n-ar închide ochii niciun club de liga a patra dintr-un fotbal civilizat, nu le-ar putea oare trece acestora prin scăfârlii că, până la urmă, Bratu n-a fost decât un pion otrăvit în bisericuța lor?!

Nu e nimic patetic în aceste rânduri, sper să vă convingeți, e doar un remember pe care n-am știut niciodată când să-l developez. Nu știu nici acum. Trebuia să-l povestesc pe când Sandu Neagu era încă în viață sau, cum speram eu, peste vreo 15-2o de ani? Probabil că n-am să aflu vreodată răspunsul.

Mundialul mexican ’70. În miez de noapte, naționala pierdea debutul cu Anglia. A doua zi, televiziunea a oferit după-amiază reluarea partidei.Cum s-a încheiat meciul am și zbughit-o cu mingea sub braț și să mă întâlnesc cu prietenii pe un teren viran din apropiere. În afara răzbunării eșecului, nu-mi mai era mintea la nimic altceva. Nici la traversatul bulevardului.

Ieri, Florin Bratu avea doar o problemă. Cum să împingă timpul de la spate și să grăbească revenirea printre titulari. Nu e tocmai limpede de ce, come-back-ul a tot întârziat, deși cumplita accidentare părea demult ștearsă din amintire.

Alibiul lui Țălnar era însă de granit. Atacul mergea ca uns și fără Bratu.Șansele de a prinde măcar câteva minute de pe bancă s-au tot împuținat până când Bratu a ajuns în fiecare sâmbătă piesă de rezistență a satelitului. Și-a pierdut răbdarea și a clacat, omenește. Acum, Bratu nu mai are doar o problemă, ci mai multe. Ele se numesc Alexe, Mărgăritescu și tot ceilalți din grupul disidenților.

De-aici încolo, Bratu va duce pe umeri și povara unei răzmerițe fără pereche în fotbalul nostru. Dacă tăcea la aeroport, oricât de cătrănit ar fi fost după un nou exil la matineu, filosof era. A vorbit însă gură fără el, declarând că „aștept să mi se alăture încă cinci colegi”. S-a înfipt cu naivitate vârf de lance al unei revolte clocite mai demult. Eliminarea din Cupă de la Cluj doar spărsese buboiul.

De afară cam așa se văd lucrurile și așa le vede acum, de la distanță, și Gabi Tamaș. „N-am fost niciodată un grup unit. Pe unii nu-i interesau decât ce mașină și-a luat ăla, ce face altul”. Pe Zicu, pe Adrian Cristea, pe toți ceilalți nu i-au unit nici vestiarul, nici gazonul, nu-i unește, veți vedea, nici revolta. Fiecare și le știe pe ale sale, are propriile rațiuni după care tânjește la o schimbare. Într-un fel ori altul, toate se vor rândui cum

Prietenie-n sus, prietenie-n jos, îmi e ca un frate, bla, bla, bla. Între Dumitru Dragomir și Gigi Becali, frăția a prins rădăcini vârtoase și a înmugurit având doar suportul intereselor. Numai și numai interese, nu taclale la table sau la un pocher, ca să mai omoare timpul. Dacă Steaua lui Becali n-a mai fost cocoloșită la Ligă și la comisii, chiar și atunci când erau în bătătura FRF, atunci n-a mai fost cocoloșit nimeni. Când Dragomir îi dădea cu zece mâini, lui Becali îi năștea oaia. Cele trei puncte care au luat drumul Timișoarei au hodorogit căruța prieteniei.

De vineri încoace, potop de acuze, amenințări cu DNA, cu tribunalul de la Lausanne, cu redeschiderea dosarului Valiza. „Un caz limpede de corupție”, su

Marian Iancu se hrănește numai cu venin de la înfrângerea din Giulești încoace. Toată lumea mai toacă la câte un arbitru, despică în patru un ofsaid sau un penalty, mai strâmbă din nas la câte un observator. Iancu pare însă să nu pună geană pe geană până nu mai găsește câte o chichiță î

Marian Iancu se hrănește numai cu venin de la înfrângerea din Giulești încoace. Toată lumea mai toacă la câte un arbitru, despică în patru un ofsaid sau un penalty, mai strâmbă din nas la câte un observator. Iancu pare însă să nu pună geană pe geană până nu mai găsește câte o chichiță î

Nimic despre Ando, care, de înțeles, a luat frișca știrilor sportive sâmbătă, după startul senin de la Pitești. Deocamdată. E vreme pentru o primă evaluare. La Rapid, niciun antrenor nu e potrivit înainte de a fi uns, e apoi luminița de la capătul tunelului după două-trei victorii și e luat la bani mărunți după ce se mai tocește entuziasmul debutului.

Două vorbe despre fostul, Nae Manea. Scenă oarecum amuzantă sâmbătă, la câteva minute după meci. Prima întrebare a colegilor de la sport.ro a fost „domnule Manea, acum sunteți director sportiv sau vicepreședinte?” Pentru acuratețea textului de pe bandă. Sunt vicepreședinte, a venit precizarea. Sâmbătă era într-adevăr vice, joi ar putea fi prim-vice, iar săptămâna viitoare director tehnic. Chiar nu mai contează pe care ștat de plată semnează Manea, ce scrie în fișa postului. Marian Rada așijderea. Așa au fost vremurile și viața. Manea și Rada au rămas ultimii să stingă lumina spiritului de odinioară al Rapidului. Chiar și cu savoarea matineelor și cu amuzamentul fugii pe șine, care nu e tocmai un basm.

Reducând proporțiile la o scară 1:100 sau 1:1000, Manea e un fel de Di Stefano al Giuleștiului. Fosta mare glorie a Realului e azi maestrul de ceremonii. Nu e prezentare de nouă achiziție de la care să lipsească don Alfredo, nu se întinde vreun fular cu însemnele Realului, nu se consumă ceremonie de orice fel, cu sponsori etc, fără surâsul lui Di Stefano. Același rol, poate decorativ, cu tocitul coatelor mai mult prin birouri i s

Un tânăr ambițios din secția de sport a TVR a propus un reportaj fabulos către finele anilor ”60. „Cine ești, dumneata, spectatorule?”. Tânărul se numea Cristian Țopescu, iar imaginile curgeau în valuri cu microbiști înaintea unui cuplaj bucureștean. Suporteri ciondănindu-se pe un taxi, ciorchine pe scara din cârca troleibuzelor sau pe tampoanele tramvaielor între clasa I și a II-a.

Microbiști schimonosindu-se pe gradenele fostului „23″ la ratările favoriților, exultând, alții fără nicio reacție de parcă erau picați la primul meci de footbal. De pe gazon sunt oferite doar frânturi de joc. Imaginile erau, evident, alb-negru, dar ceva tot trecea dincolo de cromatica vremurilor. În tribune, majoritari erau rapidiștii, cam cât toată tribuna a doua, pentru care derby-ul Dinamo – Steaua n-a fost niciodată meciul-vedetă al cuplajului.

Alte vremuri. De-atunci și până acum doar timbrul vocii lui Țopescu nu s-a schimbat. Sondajele la zi certifică hegemonia fanilor steliști. Efectul Sevilla ”86. Cupa Campionilor care a mers atunci la inima întregii suflări microbiste a răsturnat în timp ierarhia simpatiilor. A triplat, cel puțin, numărul fanilor roș-albaștri. Paradoxal, tot un moment de referință în fotbalul nostru, s

Nimic nu se compară în întreaga istorie a fotbalului nostru, nu doar a derby-urilor Dinamo – Steaua, cu ce s-a întâmplat în finala Cupei României din 1988. S-a incendiat odată o peluză, Andone a propus singurul protest în public, vehement, cu gesturi largi, la adresa familiei Ceaușescu, alteori meciul a fost pe punctul de a se întrerupe definitiv din cauza petardelor și a fumigenelor, n-a fost întâlnire fără incidente cu arbitrii, pe scurt, fiecare derby a avut povestea sa. Finala ”88 e un caz unic.

Cei care revăd azi finalul scos din minți după golul lui Balint, și tot nu pot pricepe ce s-a întâmplat, ar trebui să dea timpul înapoi, înaintea primului fluier al lui Radu Petrescu. În acei ani, Steaua și Dinamo își feliaseră zonele de influență, ca după o întrunire de la o Yalta invizibilă. Sateliții și lacheii erau bine conturați, nu încăpea loc de neutralitate. Timișoara a plătit chiar cu prețul retrogradării îndărătnicia de a juca pe gazon. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Nici măcar ziariștii de la „Sportul”, câțiva agreați de o tabără, alții de cealaltă. Nu existau transferuri de semnături în cronicile din ediția de luni a „Sportului”. Cât despre linia tabletelor din „Săptămâna”, n-ar mai fi nimic de adăugat. Avantaj „viteziștii”.

În acest război la baionetă cum puteau fi oare uitați tocmai arbitrii?! Până la Revoluție, Steaua și Dinamo au avut fiecare corpul lor de balet. Ca nu cumva vreun meci împotriva satelitului rivalei, cu Victoria, Olt ori Moreni, să scape

Întrebarea le-am pus-o, în epoci distincte, mai întâi lui Valentin Stănescu, pe la începutul anilor 80, și mai apoi lui Florin Halagian, când a preluat-o pe Dinamo, după Revoluție: cum se face că decenii bune au fost mai mulți antrenori care le-au pregătit atât pe Steaua, cât și pe Dinamo, decât jucători care au dat tricoul pe cel al rivalei? Logic ar fi fost ca raportul să fie răsturnat, nu? Răspunsul n-a venit. Și unul, și celălalt s-au mărginit să explice opțiunea personală. Cu siguranță că aceeași replică ar fi venit și de la Traian Ionescu, Titi Teașcă ori Constantin Cernăianu, câțiva dintre cei care au trăit derby-ul de pe ambele bănci. Un paradox și nu prea al vremurilor. Atât Internele, cât și Armata legau jucătorii de vestiar și mai apoi de un birou de la o circă de miliție ori la o unitate militară cu câte un grad de ofițer, care pentru cei mai mulți însemna chiar viitorul asigurat. Perspectivă căreia niciun om cu scaun la cap al acelor vremuri nu i-ar fi dat cu piciorul, chiar dacă mulți s-au trezit plimbați pe la echipele satelit, Victoria, Moreni, Scornicești sau Tg. Mureș. Solda mergea, ziua avansării în grad se apropia. Mai toți personalități puternice și bine conturate, antrenorii nu puteau fi controlați cu aceeași strategie cazonă cu trese și steluțe pe umeri.

Azi, realitatea stă exact pe dos. Statistica îi va șoca pe cei mai tineri, înflăcărați de iubirea clamată până la moarte a idolilor lor. Azi, se pupă cu patos steagul petrecut peste umeri pe vecie, iar

Exercițiu de imaginație. Talk-show cu Vasile Ianul și Ion Alecsandrescu invitați să prefațeze un Dinamo – Steaua de acum 25 de ani. Nici prin cap să nu-i treacă cuiva că ștacheta dialogului ar fi coborât într-atât încât era necesar apelul moderatorului încă din start, „Domnule Ianul, vă rog eu frumos, atenție că suntem în direct!”, Sau de îndemnul apăsat al lui Dinu: „Ne vede lumea!”. Alecsandrescu sau Ianul, orice alt conducător de la Steaua sau Dinamo de-a lungul vremurilor, Dinu, Pușcaș ori Petriceanu, nu ți-ar fi lăsat senzația amară că ai greșit emisiunea precum după un duplex Becali – Borcea, când verifici la fiecare sfert de ceas sigla postului, dacă ai rămas pe canalul de sport. Nu era cazul. Alecsandrescu, Ianul și mulți alții ar fi trăncănit vreo două zile numai despre fotbal. Au iubit mai întâi fotbalul pentru că veneau din iarbă și doar după au păcătuit în cumetrii, combinații pe limbajul subteran, tot după fișa postului departamental. Niciunul, nimeni nu și-a încolăcit în jurul gâtului fularul adversarului drept recunoștință trecătoare și nu poți decât să te miri cum de Borcea nu pricepe acum de ce are mereu stadionul pustiit, iar Becali – tribuna ostilă și ticsită de bannere înțepătoare care merg la inimă generației ”86. De parcă ar fi scrise din Ceruri chiar de Ion Alecsandrescu, pe care, ghinion, Becali nu-l poate scrijeli pe răbojul interzișilor.
Steaua și Dinamo au avut în timp în organigrama de conducere, la butoane, cum s-ar zice azi, personaje de toate

Orice arbitru la început de drum visează că va conduce cândva un derby Steaua – Dinamo. Apoi încă unul, și încă unul. Pe plan intern e Everestul carierei.

Orice ziarist visează de cum a călcat într-o redacție că va veni și ziua când șeful de secție îl va pune să scrie cronica unui derby, dintotdeauna marea provocare jurnalistică a campionatului. Și din acest punct de vedere, Ioan Chirilă a fost o excepție. N-a crezut în derby. Încetase demult să creadă, din epoca amintirilor cu Dumitrache și Lajos Sătmăreanu, duelul voinicesc de la cumpăna anilor ”60-”70. „Nu poți să storci nicio picătură de romanță din derby-urile de acum”, obișnuia să spună adesea.

Poate că Florin Prunea e chiar gajul arbitrajelor mieroase de care se agață Dinamo în acest retur sfârâind pe jăratic. Poate că Adrian Mititelu nu bate câmpii, o mai zbura și vreo păsărică fără informații otrăvite. În afară de pedigreeul de fost dinamovist de marcă mai nimic nu-l recomanda pentru un post de conducere în Ștefan cel Mare. Altminteri, fost sindicalist, fost funcționar mânuitor de faxuri la FRF cu străinătatea și bun vorbitor de toate cele într-ale delegărilor cu Penescu, potrivit DNA. Detalii fără de care prezența lui Prunea pe bancă la meciul cu Craiova n-ar fi fost într-atât de îngroșată dacă subiectul s-ar fi transferat, să zicem, de la Mediaș sau Oradea.

Gata cu datul pe după cireș, cu tonele de farduri care ascundeau adevărul cu chipul stafidit. De‑acum e oficial, după Comitetul Executiv de luni. La multe cluburi bălăngăne obloanele și nu va trece mult până le vor trage de tot și vor închide prăvălia. Înjumătățirea contractelor jucătorilor nu e altceva decât un strigăt disperat. „Veți vedea destule cluburi în faliment!”, avertiza Dumitru Dragomir.

Asta e industria răpciugoasă care se cheamă fotbalul nostru. Splendidă catastrofă, cum ar zice maestrul Mușatescu. Totul n-a fost decât un amuzament al conducătorilor, o trambulină pentru o fărâmă de notorietate, fudulia care nu-i lăsa să pună geană pe geană noaptea. Toți își adună acum în palme lacrimile bob cu bob și le contabilizează. Nu mai au de unde să aducă bani de acasă. Priviți la înțepăturile dintre Borcea și Turcu din aceste zile! Cine a fost ultimul care n-a mai dat bani, cine n-a dat acum un an. Ba tu, ba eu. Lor, niciunui alt patron vremelnic, nimeni cu scaun la cap nu i-a cerut să-și vândă tot din casă și să achite notele de plată ale lui Nicoliță, Torje sau Costin Lazăr.

Luni o rază de soare spărsese cerul plumburiu pleoștit peste Ghencea. Emeghara trăiește, e viu și ar putea fi chiar titular împotriva lui Twente. Putea fi știrea săptămânii la Steaua. Nigerianul nu mai apucase un start de meci de peste doi ani. Sute de zile de chin și de nopți albe și doar un mister. Dacă Emeghara va mai fi vreodată fundașul rafinat și vânjos din prima epocă în Ghencea și pe care Becali îl tot contabiliza când avertiza că Steaua va fi de neoprit după ce vor reveni și accidentații pe termen lung.

Asta părea știrea zilei de luni. Cea de marți e provocată de Baciu. E cu spatele în piuneze, miile de dueluri aeriene contondente își cer tributul. Băiatul bun la toate oriunde îl pui în apărare are o strângere de inimă în fața globului de cristal. Nu vrea să-și strice de tot Sărbătorile. Viitorul nu i-l ghicește nimeni. Vestiarul se tot împuțina și Baciu și-a văzut destui colegi amăgindu-se că vor reveni după doar câteva săptămâni, o lună, două, și toate vor fi iarăși cum au fost odată. Nimic n-a mai fost însă ca înainte, cu niciunul.

Dacă n-ar fi fost vorba despre Gigi Becali, ci despre un alt conducător de club, oricare, toți, apropiații n-ar fi ocolit îndemnul „mai du-te și tu pe la biserică!”. Vestiarul parcă e blestemat. Ghionea, Rădoi, Pleșan, Emeghara, Ovidiu Petre… Toți au ratat nu o etapă, două, ci câte un sezon întreg sau mai multe, cazul nigerianului. Cu analizele pe marginea subiectului, după ce unul câte unul luau drumul clinicii din Bologna, ar ieși

Poate că Adrian Mititelu avea toate motivele din lume să-l ghilotineze pe Eugen Neagoe. Craiova a uitat să înoate și apa a trecut dincolo de genunchi, Cupa a rămas tot o nălucă. Mititelu și-a cumpărat toate drepturile la Știința, dreptul de a se umfla în pene sau de a se victimiza, dreptul la fățărnicie, nu însă și pe cel de a poza în neam prost. Oricâte păcate ar putea fi îndesate în cocoașa lui Neagoe, acesta nu merita tratamentul de după meciul de la Galați. Ce penibil! În minutele în care Neagoe încerca unele răspunsuri la conferința de presă, în paralel Mititelu punea lucrurile la punct și preciza în direct la Sport.ro că tocmai și-a demis antrenorul. Încă mai mult. Soarta lui Neagoe fusese deja pecetluită de o săptămână, după eșecul cu Steaua. Mititelu încolăcise de-atunci lațul în jurul gâtului lui Neagoe, iar sâmbătă doar i-a tras scăunelul de sub picioare. Tot în direct, Nea­goe afla că a fost demis. Moderatorul era jenat de întrebarea care nu putea fi ocolită, Neagoe chinuia o alchimie între surpriză și resemnare. Trist, jenant.

Oare chiar ardea într-atât acest anunț, încât nu mai suporta amânare câteva ceasuri, o zi, până dai ochii cu antrenorul și-i arunci mai întâi în față toate reproșurile mocnite? Demitere-blitz de parcă mâine, poimâine Craiova avea meci, timpul presa și era nevoie de un șoc la echipă. Până în ianuarie, singurul obiectiv al lui Costea și compania e tăiatul porcului.

Râia, iată, se ia. Nu Becali a fost cel care l-a jupuit de viu pe Bergodi în

Să-ți fie rușine, Copos… Te-am răbdat, te-am așteptat, dar clubul nu l-ai dat… Vinde Rapidul și lasă-ne… Vorbe cu năduf pe buzele celor două-trei mii de suporteri rămași pe dinafară sâmbătă în Giulești. A mers vestea că, la ultimul meci acasă al Rapidului, intrarea e liberă și s-a bulucit lumea la casele cu tichete ca la cazanele cu fasole și cârnați ale lui Vanghelie. Bineînțeles că tot Copos și-a luat porția de înjurături pentru că n-a făcut stadionul din elastic, să-l întindă ca să încapă tot neamul. Tot turul, Spadacio, Ioniță și ceilalți s-au încălzit doar la pieptul galeriei de la peluză, focoasă și dăruită fără vreun contract prenupțial. În contrast jenant cu tribuna a doua, tristă, rece, moțăită și arareori pe jumătate populată, cu pâlcuri răzlețite care adânceau senzația de goliciune. La toate aceste partide, cu Vaslui sau CFR, unde au fost toți acești înfuriați de sâmbătă? Au fost peste tot acasă, acasă în fața televizorului, la terase, la plimbări prin mall-uri. În Giulești nu se dădeau cârnați.

La conferința de presă de sâmbătă, lui Nae Manea îi stătea pe geană o lacrimă nostalgică. „N-am mai trăit o asemenea atmosferă poate de pe vremea când jucam eu, chiar și la matineu pe Republicii”. Spectacol unic cu o galerie în jurul a 15-20 de mii de patimi, mai ales după Mundialul argentinian, când a fost copiată din mers moda papelitos, milioane de hârtiuțe luate de vânt din careul lui Kempes și purtate în cel al lui Manea și Bartales. Pe toate acele milioane de p

Gata, am venit de-acasă. Ne-a lămurit Borcea. Nu intră în discuție acum o revenire a lui Răducioiu. Poate de la vară, după ce își ia carnetul de la Coverciano. „Pe Țălnar însă nu-l mai dă nimeni afară dacă ia campionatul”. Speculațiile din presă au fost risipite la Informația lui Vali Moraru. În timpul dialogului, pe ecran alergau imagini cu repetiție. Sosia lui Dumitrache coborând scările interioare de la club, frânturi de la un antrenament oarecare al dinamoviștilor, Adrian Cristea domesticește un balon. Apare și puntea de legătură. Răducioiu și Cristea, un destin comun, dacă decupăm un capitol aparte din carierele celor doi. Relația tensionată cu tribuna. Undeva la începutul anilor ”90, Răducioiu ajunsese calul de bătaie al galeriei. Ca și în cazul lui Cristea, părțile au detonat cu zel pod după pod al împăcării, ba au și ațâțat jarul discordiei. Radu avea s-o recunoască ulterior. Fiecare telegramă de convocare la un meci al naționalei acasă însemna o strângere de inimă.

Orice început are și un sfârșit. Minunea s-a produs într-o zi de 13. Meciul cu Belgia din preliminariile World Cup ”94. După Kosice, victoria era obligatorie. Minutul 67, penalty. Ezitări, cine să bată… Cu sau fără acordul lui Iordănescu și al lui Hagi, Răducioiu se înfige în balon după zicala „Ori la bal, ori la spital”. Gol, și America nu mai părea atât de departe. Gol, împăcare și toți s-au iubit ani buni ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Istoria are nu doar meteahna, ci câteodată și calitatea de

Într-un fel, Steaua de acum parcă ar fi bucățică ruptă din tradiționalismul religie la Liverpool. Cine a plecat, odată plecat, dus a fost. Nu s-a mai întors la echipă. Transferuri într-un singur sens. Asemănările se opresc însă aici. The Reds au preferat să nu reîncălzească ciorba, în schimb, la Steaua, despărțirile garnisite mai mereu cu câte o polemică alungă varianta unui come-back peste vreme.

Dintr-o dată, Steaua e amnezică atunci când vine vorba de datorii la zi, încurcă socotelile, trage de timp. Mai după fiecare jucător a rămas câte o coadă, încât îți vine să crezi că toată contabilitatea clubului e ținută de Copos, ca la Rapid, nu de Becali. Litigiul cu Bacău pentru Lovin, subiect sâmbătă în ProSport, nu intră în aceeași oală. Poate că nemții n-au achitat toate tranșele și, oricum, scadența e încă departe. După garagața făcută în vară, Sechelariu doar nu se aștepta ca Becali să plătească în avans. Abia după 15 decembrie, Seche poate să spună „la comisii, monșer!”. Precum Neșu sau Goian.

Când și-a pierdut răbdarea și a reclamat drepturile din contract la comisii, Goian era convins că nu-și va încheia cariera la Palermo, e și el tot o frunză în vânt ca mulți alții, dar și că nu va mai fi vreodată agreat de mai marii din Ghencea. Când îl va copleși dorul de casă, stingher, fără angajament, lângă telefonul care nu mai sună, fostul căpitan stelist va sonda, precum Dică, pista CFR, dacă nu seacă balta până atunci, sau va opta pentru un matineu cu Bacău. La Steaua nu va f

Săpunaru a băut și alții s-au îmbătat. De sâmbătă încoace, de când i se tot numără paharele jucătorului, samsarul acestuia drege subiectul cu ciorbă de potroace. Victor Becali se preface că nu pricepe. Discuția nu e dacă și cât a băut Săpunaru în avionul naționalei după meci. A șocat bădărănia lui Săpunaru, reacția lui distilată vizavi de presă, de secunzii naționalei. Despre asta e vorba. După câteva pahare mai e și varianta să stai în banca ta, să lenevești savurând buchetul, nu să te iei în piept cu un munte de om din Moțăței. Se pare că Săpunaru n-a avut vreme să citească și clasicii în viață. „Băieții ăștia nici măcar nu știu să bea”, spunea Dinu, cu umor negru spre rubiniu precum cabernetul stropit cu pepsi.

Poate că Mircea Lucescu are dreptate când avertizează că „nicăieri în lume impresarii nu sunt atât de băgați în seamă”. Istoria ultimelor două decenii dovedește că la noi e ca la nimeni. Toate episoadele rememorate de ProSport în ediția de marți, cu Lucescu, Pițurcă sau Bölöni, păpușărite din culise de clanul Becali, sunt știute și arhiștiute. Încă mai mult, după fiecare episod, impresarii se mai și făleau cu influența lor. De unde și până unde atunci răbufnirea și atacul la persoana lui Dan Filoti ale lui Victor Becali, acum purtătorul de cuvânt al fratelui interzis pe posturile Pro?!

De-aici încolo avem libertatea de a-l confunda pe Victor cu Giovanni. Doar amenințarea s-a pretins acum mai șlefuită. „Vă fac de la brâu în jos” a fost înlocuită cu „Să nu vă curăța

Atât poate acum fotbalul nostru. Azi, Liga îl va reîncărca pe Dumitru Dragomir cu un nou mandat. De aproape o veșnicie, de la încercarea lui Gino Iorgulescu, împins de la spate de un grup de interese. Dragomir duce cursa la capăt de unul singur. Pretextul de azi pentru un șpriț, o măslină și-un fursec parafează de fapt ceea ce se știa de un an și jumătate. Noul mandat fusese deja arvunit încă de la tunul cu licitația pentru drepturile TV, care a urcat costurile unei etape până către un milion de euro. Ce mai contează că recepția e cvasi-imposibilă pentru 66 la sută dintre abonații de cablu?!

Serialul de săptămâna trecută, din Adevărul, cu hibernarea operatorilor de cablu, e un mizilic pe lângă procurarea unui echipament digital. Tot pe o listă de așteptare, mai ușor procurai pe vremuri o aprobare de ARO decât azi o prăpădită de parabolică. D”aia nu pot dormi Condescu și Pădureanu… Pentru ei, pentru toți, Dragomir e o bomboană de președinte, atâta vreme cât Ștefan, să zicem, tot rămâne cu 30-40 de mii de euro după ce Ceahlăul a făcut figurație la Timișoara.

Și mai e un motiv pentru care nu iese nimeni din vorba realesului. Dragomir e cel mai abil judecător de pace, un Ingemar Stenmark în slalom printre orgoliile colțoase ale lui Borcea, Copos sau Iancu. Dacă și-ar pune mintea, cu siguranță că Dragomir i-ar împăca și pe Zăvoranu cu mă-sa, și pe Radu Moraru cu Mircea Badea. Pe când nu era încă la modă terapia prin jocul de table, Nețoiu și Dinel Staicu își învinețeau ochii î

Puneți-vă în locul celor care miercuri sunt chemați să se pronunțe în „Cazul racheta”. Veți întoarce pe toate fețele trei articole din regulament și vă veți opri la un paragraf după care Clujul va lua o etapă cu porțile închise, să zicem, sau nu va lua niciuna, nefiind recidivist. Și punct, noroc și la gară. În astfel de situații, fără suportul logistic de-afară, fotbalul e legat de mâini și de picioare. Gaborimea noastră știe însă una și bună, ce-a știut dintotdeauna. Să bumbăcească suporterii pe unde-i înhață. De ce s-ar sinchisi la avertismentul lui Iancu – „e un criminal printre noi”, poate chiar în galeria lui Poli -, de vreme ce urmăriții internaționali mișună în voie.

Pe ce lume or trăi oare unii care încă n-au auzit de proteste și bannere când favoriții sunt spulberați de niște anonimi și-i mai și întâmpină cu aceeași căldură la ieșirea pe gazon?! Cele câteva mii plouate la propriu și la figurat care goleau marți tribunele lui Ibrox încă de la 3-1 pentru Unirea s-au întors sâmbătă lângă idolii lor. Nu aveai loc să arunci un ac în peluze la un meci oarecare, cu Hibernian. Nu mai e nimic de comentat.
Tot sâmbătă, Craiova, care nici ea n-o duce prea bine acum, era băgată în priză de un meci special. Nu mai trebuie explicat de ce a căpătat peste noapte alte dimensiuni o partidă cu Vaslui după pocinogul din ultima etapă a sezonului trecut, care a pârjolit Bănia și l-a vârât pe Mititelu în pielea lui Brutus. Măcar dintr-o curiozitate naivă amestecată cu dilema „a fost sau n-a fost” te-ai fi așteptat ca Centralul să fie populat, dacă nu ca la un meci cu Dinamo, cel puțin ca la unul cu miza onoarei neamului lui Coste

Sinucidere în direct. Dario Bonetti și-a tras un glonț în tâmplă într-o conferință încropită. Probabil ca să nu se mai chinuie după ce fusese ciuruit cu îndemnul să-și dea demisia în noaptea premergătoare meciului cu Panathinaikos. Ce știa Borcea, chiar autorul SMS-ului veninos, probabil că știa tot cantonamentul. Câtă fățărnicie din partea lui Pat și Patachon, care au mișunat pe la toate emisiunile sportive cu întrebarea de ce echipa n-a jucat mai nimic împotriva grecilor! Și-și tot lungesc fețele a uluială cum de Badea nu e luat în bâză de galerie. Ghici!

Despărțirea lui Bonetti de Dinamo, de fotbalul românesc, lasă numai gust de mătrăgună. Până și plecarea lui Peseiro, altă gură bogată, a fost mai discretă și mai civilizată. Lui Bonetti nu-i mai ajungeai cu prăjina la nas după nici două antrenamente la Dinamo, arțăgos, depozitar al adevărului absolut pe bancă și-n teren, limbă bifurcată și otrăvitoare, arogant ca un fante de mahala, nici măcar n-a mimat din politețe că se chinuie să învețe o boabă românește, n-a lăsat o poliță neplătită. Dacă în sudul Italiei, la Juve Stabia sau pe unde a mai antrenat s-ar fi trezit spunând despre un acționar al clubului că „e mic, urât și fără noroc” pe când era încă în funcție, a doua zi se trezea în coaste cu carabina cu țeava retezată. Bref, Borcea, Turcu și Bonetti s-au meritat unii pe alții.

P.S. Ziua mohorâtă de sâmbătă a înseninat-o Gigi Becali. Va candida la președinție. Ce ușurare! O lună și jumătate va face rating doar la emis

Îndemnul cu gesturi largi al lui Galamaz spunea totul. Era finalul partidei și căpitanul le cerea tuturor colegilor să treacă în jumătatea adversă. Adulmeca mirosul unei victorii, prada era încolțită. Nu mai era doar o senzație, Unirea transformase Stuttgartul într-o echipă de bătut, îi retezase consistența și elanul, cărțile câștigătoare de la Timișoara. Fără prim-solistul Hleb, șvabii n-au nici sare, nici piper, au cârlig la public și la succese tot atât pe cât ar avea Irisul fără Cristi Minculescu. Poate că a prins o zi mai plumburie, Stuttgartul era însă de smotocit marți în Ghencea.

Pe Unirea au împiedicat-o să câștige tocmai propriile limite. Individuale, dar și de bloc. După meci, Vasile Șiman, părintele mai multor jucători ai campioanei, remarca deziluzionat că Unirea n-a reușit mai mult pentru că n-a gestionat profitabil contraatacurile în superioritate numerică. Parcă se vorbise cu Dan Petrescu, care a avut aceleași obiecții la conferința de presă. Echipă arici, Unirea înțeapă din instinct numai pe contre. Din materialul clientului e tot ce-a putut croi Dan Petrescu cu destui jucători care, până să răsară mugurii fenomenului Urziceni, retrogradau cu echipele lor în Divizia B.

Dacă toți aceștia sunt plămădiți din carne și oase, atunci umbrele trecutului nu au cum să nu-i copleșească la un meci de Liga Campionilor. Câteodată mai apuci să-ți faci singur curaj, precum Galamaz cu al său îndemn la asaltul final.

Aceasta e Unirea: o felie de pizza în vestiar ca să țină

Își aduce cineva aminte de vreo etapă fără erori grave de arbitraj de când a început sezonul? Nu flecuștețuri, avertismente anapoda sau o lovitură liberă mutată câțiva metri, ci din cele grele. Penalty-uri inventate ori nebăgate în seamă, goluri din ofsaid sau poziții închipuit neregulamentare. Mediașul și Timișoara sunt doar două dintre ultimele pricini de sfadă și de făcut ochi dulci federațiilor care mai acceptă să-și trimită arbitrii

Pofta vine mâncând, un proverb mototolit. Poli, cea din iarbă și din tribune, e ținută la dietă. După scâncetele din săptămâna meciurilor cu Stuttgart puteai să bagi mâna în foc că lui Poli numai grupele Ligii Europei nu-i mai trebuiau. Potrivit tezelor din august ale mecanicului auto, expert în schimbatul uleiului și magician al bujiilor pe vremea partidelor de poveste cu Celtic, Poli e încă prea crudă chiar și pentru Liga Europei. Mugurii neîncrederii în propria echipă puteau fi argumentați dacă dai timpul înapoi și te întorci la ceasul întâlnirilor cu Partizan.

Numai că evaluarea mecanicului pica tocmai când nu se stinseseră chiotele din vestiar după eliminarea Șahtiorului, laureata la zi a C2. După remiza de la Paris, Iancu îl pișcase pe selecționer pentru vanitatea de a fi simplificat meciul la o înfruntare Franța – Răzvan Lucescu. Prin comparație, dacă mecanicul nu-și mai propunea nimic după Șahtior, la ce altceva a fost redusă partida decât la un duel Poli – Mircea Lucescu, nu?
Sună ca dracu”, dar azi, cu Ajax, Sabău și ai săi parcă ar juca și împotriva patronului. Nu le stă mintea la meciul de campionat din weekend, cu Vaslui, și la orgoliile zgândărite din loja președinților. Cu Ajax, copilul răsfățat al fotbalului de la Cruyff încoace, nu te întâlnești chiar în fiecare zi. Nu e o premieră pentru Neluțu Sabău, nostalgic la vremurile derby-urilor Ajax – Feyenoord din prima sa aventură afară, după Revoluție. „Ajax ne-a bătut mai mereu”. Oricum te-ai numi, Sabău, Alexa

Chipul lui Dario Bonetti spune totul, fără niciun translator. Nu pricepe absolut nimic. Încurcat, își mai așază câte o șuviță rebelă, are grijă să fie potrivit nodul de la cravată, își mai sugrumă câte un oftat în timp ce Orac îi tălmăcește vorbele. După Oțelul, vestiarul e strivit de întrebarea cum poți să pierzi acasă cu o formație care se tot caută în era Dorinel după ce ai câștigat clasicul cu Steaua din Ghencea?! Un motiv în plus ca Bonetti să-și înghită cuvintele de la sosirea la Otopeni. Chiar nu știe totul despre Dinamo.

Borcea n-are decât să-și smulgă tot părul din cap și să facă tot ce știe el mai bine. Încă o ședință vocală fără vocale în crucea nopții. Cu italianul ăsta pe care nu l-a citit încă nimeni și care probabil va rămâne o enigmă până va pleca, Dinamo e mai vie ca niciodată. Încântă și irită, copleșește adversarul sau

Stupid, ridicol. Exact ceea ce-i reproșează cu țâfnă și angoase Gigi Becali lui Răzvan Lucescu e propus și testat cu răbdare în noul proiect Steaua. Reconstrucția echipei. Altfel zis, nu știe stânga ce face dreapta. Declarativ, Becali parcă ar avea un cui împotriva selecționerului, prin strategia impusă la club tuturor, de la Argăseală în jos, e involuntar aliatul de nădejde al lui Răzvan Lucescu.

Boală lungă, moarte sigură. Ceva trebuia schimbat, cu orice risc. Doar Bergodi preluase o echipă de locul șase, iar Lucescu pe vicelanterna grupei preliminare, nu? Naționala și Steaua nu prea mai aveau multe de spus în vechile formule, un ciclu cu bune și cu rele se încheiase. Era nevoie de aer proaspăt în vestiar în locul celui stătut. Doar deschizi ferestrele larg după ce-ai lipsit de acasă fie și numai o săptămână. Venise vremea

Chiar merita otrăvită bucuria unui meci cu Franța, fie el doar de palmares?!

Dacă ești regizor și ai de pus în scenă o dramă, nici prin cap nu-ți poate trece să-l pui pe afiș pe Gigi Dinică sau Jean Constantin. Sala ar leșina de râs la prima replică gravă a oricărui monstru sacru al comediei. Sunt din altă piesă. E exact ceea ce a făcut Răzvan Lucescu. Și-a ales piesa, și-a ales actorii potriviți. Telegramele de convocare nu înseamnă o sumă a valorilor și cu atât mai puțin a intereselor de club. După selecționer, Niculae și Costea pur și simplu nu se potrivesc în cleștele Franța – Austria.

Poate că nu doar de gura lumii, pentru că așa alunecă valul acum, pe Dinamo mai că o bate gândul să dea în judecată și firma de pază, cotă parte în incidentele de la turul cu Liberec. Dacă ați avea un cățel șoricar sau pekinez, ați avea curajul să-l lăsați dus la plimbare în parc de unul dintre angajații de serviciu joia trecută?

După primul tufiș, însoțitorul ar rămâne doar cu lesa. Imaginile din finalul cu Slovan sunt stupefiante. Niște smintiți zgâlțâiau din țâțâni gardul dinspre peluză, iar flăcăii de la pază contemplau evenimentele de la zeci de metri distanță. Parcă erau la picnic la iarbă verde.

Dacă vestele n-ar fi fost galbene-prăzulii, ci portocalii, ai fi jurat că sunt obișnuiții muncitori de pe șantierele patriei tolăniți într-o rână la orice oră din program.
În volumul care a prefațat cartea poveștilor turneelor finale, World Cup ”66, Ioan Chirilă are un capitol fabulos, dedicat omului de ordine londonez picat de serviciu chiar în seara în care Anglia juca pe Wembley. 90 de minute era una dintre figurile din muzeul de ceară. Țeapăn, cu ochii roată doar la ce se întâmplă în tribună. Nimic de pe gazon.

Ca să fie la curent cu derularea meciului, și-a luat băiatul și l-a așezat pe scaunul din fața sa. Un comentator radio ad-hoc. Centrează Bobby Charlton, dar, vai, Hurst e prea scund…
Fătălăii de la meciul cu Slovan nu l-au citit pe nea Vanea, dar nici fișa postului. Au savurat bonusul unor bilete gratis la meci ca într-o zi liberă și probabil că azi se amuză cum

Jos pălăria pentru declarația lui Gheorghe Chivorchian, propusă chiar pe gazonul din Urziceni în timp ce echipele luau drumul vestiarelor.

„A fost ofsaid la golul nostru anulat și nu se putea dicta penalty la căderea în careu a lui Pădurețu!”. În doar două tușe, oficialul timișorean a lipit eticheta arbitrajului lui Deaconu. Evaluare la cald, fără sute de reluări din toate unghiurile posibile, fără dezbateri și impresii schimbate la mobil. Sâmbătă, Chivorchian a intrat în uniforma pompierului de serviciu, un voluntar care să stingă vâlvătaia ațâțată de delegarea lui Deaconu

Deocamdată, afirmația o vizează doar pe Poli. E ceea ce s-ar putea numi sindromul CFR 2008. Eliminarea ultimei deținătoare a unui trofeu continental, dar mai ales arderea pe rug în Piața Operei a lui Mircea Lucescu au mistuit tot. Speranțe, gustul dulceag al unei alte surprize, frica din dubla cu Șahtior a născut doar frică. „Nu suntem o echipă de Liga Campionilor”. Poli a început să trăiască din amintiri chiar după ultimul fluier din întâlnirea cu Raț. Aidoma CFR-ului care s-a adăpat o toamnă întreagă din victoria de la Roma, rămasă să se plictisească singură pe răbojul grupei. Ne-am învățat cu victorii mici, trecătoare, urmate de nimic, fără continuitate, vorba lui Florin Călinescu. Altfel zis, poate fi și sindromul Urziceni, care a inundat vestiarul cu șampanie înainte de a fi matematic campioană. Își trăia momentul.

Dinamo a câștigat bătălia pe care a declanșat-o după primul clacaj pe teren propriu al sezonului. Era deja învingătoare înainte ca deciziile lui Teo Crăciunescu să fie puricate de CCA. Înainte, dar mai ales după. Și-a pregătit terenul pentru un război de durată. Cinci zile și-a plâns de milă, a făcut garagață pe mai multe voci. Dacă era în țară, Borcea ar fi scos echipa de pe teren, deși nu văzuse meciul, de parcă era un abonat UPC fără acces la rețeaua cu circuit închis a concurenței de cablu. Dinu s-a transformat într-un șoarece de arhivă, scotocind ca un procuror prin păcatele trecutului lui Ion Crăciunescu, omițând că, renegat de Dinamo, în ultimii ani înainte de Revoluție a tras la rame chiar în aceeași barcă alături de fostul arbitru vâlcean. 2+1, cârmaciul fiind, se înțelege, Valentin Ceaușescu.

Întrebare la care nu vom afla probabil vreodată răspunsul: dacă s-ar fi împlinit transferul lui Marius Constantin la Terek, azi Rapid și Brașov s-ar fi bălăcărit pe procente, rate și cote TVA precum Becali și Sechelariu? Cine știe. Poate că și Dinu Gheorghe și-ar fi amintit, tot în direct, cum a vrut Copos să-l arunce în larg de pe iaht pentru că l-a înghiontit pe Răzvan Lucescu să plece din Grant. Antecedente tensionate cu Brașovul nu trebuie inventate. Doar lui Copos i s-a tras cu drumurile la DNA în dosarul transferurilor tot de la o grupare brașoveană, căreia i-a plătit parcă vreo 20.000 de dolari după ce Ghioane a semnat cu Kiev.

În fine, transferul lui Marius Constantin a picat și odată cu el și scenariul mai mult sau mai puțin fantezist. Când nu-și numără banii în somn ca Louis de Funes în „Mania grandorii”, Copos știe să se poarte și ca un gentleman. Despărțirea elegantă de Maftei și cele câteva rânduri măgulitoare la adresa fostului căpitan sunt mărturie. Înțelegător fără să-i sticlească ochii numai după profitul însutit, ba chiar și sensibil parcă, de când nu l-ați mai fotografiat pe Copos într-o asemenea ipostază? Un subiect al zilei și în absența transferului lui Marius Constantin și ce ar fi putut detona acesta.

Oricum, Copos n-ar fi făcut concurență înfruntării țoapelor Becali și Seche, care se combinau odată ca să conducă țara.