De ce ne întoarcem prieteni de pe mare

As vrea sa va opriti un pic din ce faceti acum si sa incercati sa va inchipuiti o petrecere comuna a echipelor dupa meciul Steaua–Dinamo. O petrecere la restaurant, cu fotbalistii la masa oficiala, mancand si band impreuna. Suporterii si ei in jur, infratiti si povestind relaxat despre fazele din meci…

Nu puteti, nu-i asa? Ei bine, la yachting chiar asa se intampla. Cursa dimineata, petrecere seara, de fiecare data. Dar nu e doar atat: competitia se termina la linia de start. Inainte de cursa suntem camarazi. Dupa, suntem chiar mai mult decat atat: oameni care au trecut prin incercari impreuna…

Dar chiar, cine sunt acesti oameni? Nababi? Excentrici? Nebuni?

Uitati stereotipurile. Yachtingul, cel putin in versiunea cu vele originala, nu e despre bogatasi si fete frumoase in bikini care se bronzeaza la prova, pe salteaua de un hectar a catamaranului din Caraibe…

Faceti cunostinta cu Lucian Dragomir. In poza de aici are cativa ani in minus: azi are parul un pic mai alb si-o multime de medalii si cupe in plus. Legenda spune ca, in calitate de profesor de matematica, si-a desenat singur o barca cu un profil aproape perfect din punct de vedere sportiv.

Nu stiu daca povestea asta e adevarata: stiu sigur ca Teodora, cum se numeste barca lui e facuta de mana, in Romania, din fibra de sticla, un pic de lemn, ceva metal cumparat de-a gata (catarg, prinderi) si parame. Lucian alearga cu ea de ani buni, iar barca e mai rapida de la un sezon la altul. Cand nu alearga, bibileste la ea, la panze, la echipaj, la moralul nostru. Nu, pe el nu-l imbunatateste niciodata, pentru ca, de obicei, atunci cand o vedem pe Teodora, ea e in fata! Lucian nu e un nabab: sufera cand isi rupe velele, pentru ca trebuie sa le plateasca din buzunar. Dar daca el n-ar mai fi la curse, yachtingul din Romania ar fi cu mult mai sarac!

La capatul celalalt al costului performantei sportive e Simina. Simina e un racer pur-sange, care apartine familiei Fulicea din Bucuresti. In cea mai mare parte a timpului, la carma e Iulia Negoescu Fulicea, una dintre cele (ok, cea mai!) bune skipperite din Romania. Face yachting de mica si castiga aproape toate cursele de vreo cativa ani la categoria ei. Merita s-o vezi pe mare, trecand pe langa tine cu barca ei de 12 metri, lasandu-te in urma sa te intrebi: „auzi, da” fata asta nu are acelasi vant ca noi?”

Nu e doar talentul ei nativ, ci si echipajul. Simina are o trupa de sportivi disciplinata, capabila sa faca o volta in mai putin timp decat reusesc eu sa gasesc o cutie de cola in frigiderul de sub punte…

Echipajul de pe Simina e un exemplu de industrie deja: de anul asta au si rulota de insotire, care merge dupa barca pe mal, sa aiba echipajul unde dormi seara… O vedeti mai sus, in spatele pozei cu echipa mea!

Un alt personaj interesant (in yachting) e George Copos.

Il stiti din fotbal, dar nu stiti cat e capabil sa se supere cand pierde. Nu stiti cata pasiune pune in ultimul kilometru de dinainte de final. Nu stiti cat a investit in pasiunea asta, dupa 10 ani, trei barci, un port si o multime de concursuri! Bine, nici eu nu stiu, insa stiu ce e placut la cursele cu George Copos: povestea de dupa. Oricum ar merge, orice ar face, orice loc ar ocupa, va fi mereu campionul relatarilor marinaresti de dupa cursa. Si nu spun asta in sensul pescaresc al termenului…): povestile lui Copos sunt pur si simplu mai pasionante decat intrecerea! Ii datorez lui George Copos primul drum pe mare cu un velier, in indepartatul an 1995. Un drum dupa care pur si simplu nu m-am mai putut cu adevarat intoarce pe de-a-ntregul niciodata…

Un alt om drag e Sorin Drugan. Cu el am invatat (nu tot, inca mai are sa-mi spuna lucruri la fiecare iesire) navigatia si controlul barcii. De la el am aflat ca o barca inclinata la 45 de grade nu e un motiv sa iei un Extraveral, ci o sursa de placere nesfarsita. De la el stiu drumul pana la Istanbul (facut impreuna in 2007 pe o coaja de nuca de 7 metri), dar si Balcic-ul, Capul Caliacra, regattele si proiectele de expeditii…

Sorin a terminat o facultate de calculatoare insa cumva pasiunea pentru mare, inceputa in anii 80 a evoluat in meserie. Acum e skipper si, impreuna cu copiii lui, incet-incet a strans o flotila de cinci mici veliere ca acesta… pe care face nu doar scoala, ci pur si simplu propaganda yachtingului romanesc. Pentru ca, de fapt, sportul asta nu are nevoie doar de bani (la el mergi toata vara cu cateva sute de euro fara sa ai barca) ci mai ales de oameni care sa-l inteleaga si sa-l practice!

Alte barci cu care ne-am batut in week-endul asta la Regatta Poseidon de la Marina Eforie? S-o numim pe Indira, condusa de Oana, un skipper cu experienta si nervi tari (a trecut prin furtuna acum doua saptamani inaintea noastra, la Caliacra).

Dar sunt si barci mai vechi si nu mai putin brave (si cand spun barci, ma refer mai ales la echipaje, desi nu-i stiu pe toti pe nume!):

Benga (in stanga) sau Follow Me (dreapta), barci de cel putin 20 de ani vechime (un velier imbatraneste mai greu ca o masina) si care, cu echipaje de oameni pur si simplu bolnavi de mare, reusesc sa-i bata pe unii care cheltuie si de 10 ori mai mult pe cate-o ambarcatiune!

Pentru ca despre asta e vorba in sportul cu vele: despre stiinta de a le manevra. Pentru ca nu conteaza cat ai dat pe barca, ci mai ales cat ai investit in tine si in echipaj, cat ai stat la scoala sa intelegi fortele si logica panzelor si a reglajelor.

Pentru ca aici e ceva mai mult decat in fotbal. E si fizica, e si-un pic de meteo, geometrie, drag de viata, pasiune si curaj. Nu le am eu pe toate. Cele mai multe se gasesc in oamenii alaturi de care concurez in fiecare vara.

Alaturi de oamenii care beau sampania din cupa cateva clipe, dupa ce mai inainte au rabdat de sete cu orele.

Alaturi de campioni…Dar si alaturi de oameni pe care nici nu-i cunosc, dar pe care pasiunea mi-i face, cumva, colegi.

Colegi de ponton. Parteneri intr-o viata simpla: cea a marii. Competitori intr-o cursa in care castigi si doar daca participi. Doar daca treci, impreuna cu altii, prin incercarile unei zile de regatta.

Incercari? Vara, pe mare? Cand afara e soare si frumos? o sa ma intrebe imediat, cu ironie cat marea, oricine n-a tinut niciodata o vela cu mana, ore si ore, sa intre in ea cateva pale de vant in plus, pentru cativa metri care sa insemne totul la linia de finish.

Da, e greu si cand de pe mal pare usor! E, mai ales cel mai greu dupa, cand mergi la avizier sa vezi ce timp ai scos… Noi, doar locul 10 la Poseidon. Altii au fost mai buni. Dar chiar si asa, ce e frumos in sportul asta e ca te poti gandi la ei, la cei care te-au batut cu drag, cu admiratie si cu mandrie ca-i cunosti…

Gata! V-am dat raportul de la regatta. Echipa de yachting Tiriac Auto / Mercedes (aici in echipamentul oficial, inclusiv musul Mihai Mindruta) va multumeste pentru incurajari.

Ne vedem in doua saptamani in Tomis!

---

sursa foto: lucianmindruta.com