Coșmarul arbitrilor

Toamna lui ’86. Meci oarecare la Buzău între Gloria lui Mircea
Sandu și Stoichiță și Oltul lui Gicu Constantin. Arbitrul Ioan Igna
scotea echipele pe gazon. Cu mersul său legănat, de rață,
„Profesorul” încearcă o șarjă cu „centralul”: „Te încălzești cu noi
pentru derby?”. Chipul crispat al lui Igna înlocuia orice replică.
A schițat doar un surâs amar. 1986 fusese anul lui Igna cu al său
sfert de finală Franța – Brazilia, la Mundialul mexican, ultimul
turneu final de Mondiale la care a fost invitat și un „central”
român. Igna îi strunise pe Zico, Platini și Socrates, dar posibila
nominalizare la un Dinamo – Steaua nu aducea decât un șirag de
nopți albe. N-ai fi auzit vreodată un arbitru care să nu se declare
onorat că va oficia la un derby, bla, bla, bla, dar, în off, toți
mărturiseau că nu-și doresc decât să se trezească a doua zi după
meci, descătușați, ieșiți din transă.

În șase decenii de derby de România, multe s-au schimbat. Jocul
în sine, stadioane, pitorescul tribunelor, lepădarea de
departamente. Dar niciodată presiunea fantastică pe brigăzile de
arbitri. Singurii care n-au avut de ce să simtă încărcătura au fost
turcii și bulgarii chemați prin anii 60 și stranierii din ultima
vreme de la derby-uri și nu numai.

Departamentele n-au avut niciodată vigilența în stand-by.
Internele scotoceau totul. E vreun arbitru cu o rudă fugită în
străinătate sau care a provocat un accident rutier? La rându-i,
Armata era meticuloasă la ceasul încorporărilor cu nepotul cutărui
arbitru plimbat între garnizoana de la Chitila, de lângă casă, până
la o unitate de la Sighetu Marmației. În sertarul unui departament
sau al celuilalt, câte un dosar au avut și toți cei din Generația
de Aur a arbitrajului nostru. Inclusiv Porumboiu, Crăciunescu, Igna
sau Dan Petrescu, cei care au și condus mai toate derby-urile de la
mijlocul anilor 80 până la Revoluție. Măcar în această privință,
Steaua și Dinamo s-au pus de acord o vreme. Găsiseră în capul cui
să spargă toate oalele.