Baratky și Dobrin, cei mai mari fotbaliști români

În privința celui mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor
– doar au văzut la lucru atâtea generații -, cei trei cred că
„fiecare generație e cu liderul ei. De afară, ne place acum foarte
tare Messi. Iar de la noi – și toți trei sunt de acord cu asta -,
au fost mai întâi Baratky și Bodola, apoi Petchovski, pe urmă a
venit Ozon, apoi Dobrin (foto), care, dacă ar fi jucat în
străinătate, nici nu s-ar mai fi auzit de Cruyff!, și, în sfârșit,
Hagi. Mari de tot, cu toții”. Totuși, de dragul de a pune pe cineva
pe primul loc, Jank Francisc decide în numele tuturor: „Baratky și
Dobrin au fost cei mai mari!”.

Duș la
furtun, cu apă rece, și crampoane de plută

Legat de fotbalul de azi, Petru Fekete spune că „nu-mi vine să cred
când citesc despre unii fotbaliști că întârzie la antrenamente. Noi
veneam cu o oră și jumătate înainte, doar ca să mai batem mingea
înainte să vină antrenorul și să facem pregătirea cu grupul. Ne
dezbrăcam direct pe teren, de unde vestiare pe vremea aia? Iar după
antrenament ne spălam la furtun, cu apă rece. Dar la fel se
întâmpla și după partidele oficiale. Magazia de echipament era o
baracă din lemn, la marginea terenului, iar omul de la magazie
răspundea și de cusutul ghetelor, când se rupeau, și de spălatul
echipamentului, când se murdărea. Terenurile, în marea lor
majoritate, erau de zgură, iar la meciuri terminam câte un rând de
crampoane, că erau din alea de plută, se duceau imediat. Păi, când
plecam în deplasare, antrenorul avea cu el o valiză mare, băga
acolo crampoane, o sulă, sfoară, bandaje, el era antrenor, doctor
și maseur”.

„Dacă ploua, mingea devenea grea ca
bolovanul!”

Mingile erau cu șiret. Piele pe afară, cauciuc înăuntru. „Doamne
ferește să fi plouat, că se făceau bolovan, nu alta”, își amintește
Jank. „Când o prindeam așa, udă, aveam impresia că intră prin mine,
de grea ce era! Nu mai zic atunci când ningea, că am prins o vreme
ca asta într-un meci la Cluj. Zăpadă, gheață pe jos, a înghețat
mingea. În câmp, jucătorii se fereau s-o lovească cu capul. Păi,
dacă nimereai să lovești exact șiretul, îți rămânea dâră pe frunte!
Ehei, ia să fi prins jucătorii de azi noroaiele care se făceau pe
terenurile alea de zgură când ploua sau praful din timpul verii, că
se oprea meciul ca să mai ude terenul! Noi, la Oradea, am avut
teren cu iarbă târziu, după 1950. Antrenorul Francisc Ronnay l-a
făcut”.