Țară, țară, vrem atacanți! Au dispărut vârfurile din fotbalul românesc precum concurenții de la Survivor. Cum am ajuns naționala cu doi atacanți și jumătate din străinătate, proveniți din Qatar și Serie B, și țara unui campionat în care domină atacanții centrali străini? EXCLUSIV
Cine mai marchează pentru România? Dar de când n-ați mai auzit comentatorii din La Liga, Premier League, Bundesliga sau Serie A să strige gol și numele vreunui vârf român? E o amărăciune atât de mult prelungită, în fapt, încât s-a făcut arsură și apoi a devenit obișnuință. Au dispărut atacanții români, vârfurile autentice, cum doriți să le spuneți, cernuți parcă de o forță nevăzută precum concurenții de la Survivor? Ce s-a întâmplat? Ce se întâmplă?
Horațiu Moldovan la Atletico Madrid. Radu Drăgușin la Tottenham. Ianis Hagi și Andrei Rațiu, deși nu prea joacă, în La Liga. Bun, dar unde ne sunt atacanții? Când mai toți puștii care bat mingea își doresc să joace doar în fața porții, ce-am făcut de-am ajuns aici?
ProSport deschide un dosar jurnalistic fără menajamente, cu întrebări răscolitoare dar și cu răspunsuri oferite de specialiști, pe care le vom prezenta în continuarea demersului nostru. De ce contează? Pentru că fotbalul nu există fără goluri. Iar golurile, mai greu fără atacanți. Și uite-așa riscăm să dispărem și noi, ca fotbal!
Cum au dispărut atacanții români din străinătate precum concurenții de la Survivor
Să abordăm întâi situația atacanților centrali de la cel mai înalt nivel, echipa națională, calificată la EURO 2024. Și să începem cu atacanții stranieri pe care îi are la dispoziție selecționerul Edi Iordănescu. Pentru că, nu-i așa, stranierii presupun un plus de valoare pe care îl aduc primei reprezentative, atunci când vin din competiții mai puternice decât Superliga și de la cluburi cu alt nivel de pregătire și de joc.
Radiografia acestui segment, la acest moment?
- Denis Alibec (33 ani) joacă la Muaither, penultimul loc în Qatar. Deja spre final de carieră și la o echipă slabă dintr-o competiție slabă.
- George Pușcaș (27 ani), împrumutat de Genoa la Bari în Serie B. Ultimele 4 sezoane au fost dezamăgitoare în cariera lui.
- Denis Drăguș (24 ani), împrumutat de Standard Liege la Gaziantep FK. Joacă meci de meci, dar echipa e la retrogradare în Turcia. Și nu e tocmai atacant central.
Aceștia sunt cei trei fotbaliști, atacanți centrali stranieri, pe care s-a bazat România în preliminariile EURO 2024. Și pe care se poate baza, realmente, și de-acum încolo, pe termen scurt și mediu!
Știți însă care sunt TOȚI ceilalți atacanții centrali români din străinătate, la acest moment, activând la seniori? Iată-i, nu e o glumă!
- Rareș Burnete (20 ani) – Lecce (Italia), George Ganea (24 ani) – Ujpest (L1 Ungaria), Claudiu Bălan (29 ani) – Giannina (Grecia)
- Florin Andone (30 ani) – Eldense (L2 Spania), Andrei Ciolacu (31 ani) – Birkirkara (Malta), Andrei Lupu (25 ani) – Numancia (L4 Spania)
- Darius Fustos (20 ani) – UD Montijo (L4 Spania), Mădălin Țandără (25 ani) – Vibonense (L4 Italia)
România cu Burnete. Alți 32 de kosovari, albanezi, ucraineni și armeni în atacurile de top!
Iar ca să înțelegem și mai bine, în context, această realitate dureroasă, să descoperim care e situația atacanților centrali din Europa de Est care joacă acum în cele mai puternice 5 campionate ale continentului. Aici, noi îl avem legitimat pe Rareș Burnete (19 ani) la Lecce, în Serie A, dar acesta când este, când nu este, în lotul primei echipe. De jucat, nu prea se pune problema acum.
Așadar, în La Liga, Premier League, Serie A, Bundesliga și Ligue 1, noi avem un atacant central. Iată cum arată situația pentru țări precum Kosovo, Armenia sau Albania, ca să nu mai vorbim de Serbia, Croația ori Polonia…
- Ligue 1 – Mikautadze (Georgia), Andric (Serbia), Yildirim (Turcia)
- Serie A – Djuric (Bosnia-Herțeogvina), Krstovic (Muntenegru), Vlahovic, Jovic (Serbia), Cuni, Shpendi (Albania), Milik (Polonia), Maric (Croația)
- Premier League – Broja (Albania)
- Bundesliga – Sesko (Slovenia), Demirovic (Bosnia-Herțegovina), Ranos, Adamyan (Armenia), Schick, Hlozek, Cvancara (Cehia), Kramaric, Beljo (Croația), Kownacki (Polonia), Milosevic (Serbia), Qenaj (Kosovo)
- La Liga – Weismman (Israel), Muriqi (Kosovo – foto jos), Dovbyk, Yaremchuk (Ucraina), Budimir (Croația), Douvikas (Grecia), Unal (Turcia), Lewandowski (Polonia)
Sunt 32 de atacanți centrali din partea noastră de lume, de mai peste tot. Noi, doar cu Burnete, un tânăr cu potențial, dar care încă nu joacă la Lecce, acolo unde titular e muntenegreanul Krstovic…
Cel puțin patru întrebări fierbinți se ridică în urma analizei realizate mai sus. În partea a doua a demersului nostru jurnalistic, vom încerca să aducem și răspunsuri, din partea specialiștilor. Așadar:
- Nu produce fotbalul românesc atacanți pe profilul căutat de fotbalul modern la nivel înalt de azi? Dacă da, care sunt motivele?
- De ce se manifestă acut această criză la nivelul atacanților, câtă vreme în zona fundașilor ori a mijlocașilor încă suntem reprezentați acceptabil?
- Cum de avem o reprezentare atât de amplă, de la Albania la Ucraina, dar nu și o prezență românească prin atacanți în ligile europene de top?
Atacanții din Superliga sunt străini. Dintre autohtoni, se cern precum concurenții de la Survivor…
Să trecem de la lista atacanților centrali români din străinătate, una înfiorător de scurtă și cu resurse reale cvasi-inexistente pentru echipa națională, spre situația atacanților centrali din Superliga. Câți sunt români și câți sunt străini? Avem opțiuni serioase pentru naționala României, de azi sau de mâine, măcar?
În Superliga 2023/2024, la acest moment, sunt legitimați 41 de atacanți centrali cu o cotă de piață peste 100.000 de euro, potrivit transfermarkt.com. Ceilalți doar figurează, cei mai mulți dintre ei, în loturi, vârfuri tinere care nici măcar nu prind minute.
- 24 din cei 41 de atacanți centrali din Superliga evidențiați mai sunt sunt… străini!
Mai rămân, așadar, doar 17 atacanți centrali români în campionatul nostru, cu potențialul, măcar teoretic, de a constitui soluții pentru echipa națională sau care pot schimba, prin parcursul carierei lor, situația atacanților români în fotbalul mare. Totuși, liderul FCSB n-are atacant central autentic român. La Rapid sunt Rrahmani, Soni, și nou venitul Burmaz (foto jos)…
Dar nu sunt tocmai 17 opțiuni autohtone rămase. Pentru că 7 dintre acești fotbaliști, fie din cauza vârstei nu mai pot constitui, la drept vorbind, ținte pentru cluburi puternice din competiții majore ale Europei, fie activează la cluburi care se luptă la mijlocul clasamentului ori la retrogradare în Superliga. Sau amândouă! Iată-i:
- Daniel Florea (35 ani, Voluntari), Sergiu Buș (31 ani, Poli Iași), Vlad Morar (30 ani, UTA Arad)
- Mihai Roman (31 ani, Petrolul), Aurelian Chițu (32 ani, FCU Craiova), Gabriel Iancu (29 ani, Hermannstadt), Daniel Popa (28 ani, U Cluj)
Doar 7 nume viabile dintr-un campionat întreg!
Rămânem cu 10 atacanți centrali români în Superliga cu o vârstă care le poate conferi un viitor interesant în fotbalul de top și care pot constitui și soluții realiste pentru echipa națională. Doar că… metafora concurenții de la Survivor nu e doar o metaforă…
- Dragoș Tescan (24 ani) e rezervă „absolută” la Universitatea Cluj, unde Filip Ilie (21 ani) prinde rar minute pe final de meci
- Andrei Dumiter (24 ani) se luptă cu FC Voluntari să evite retrogradarea din Superligă
Mai rămân doar 7 nume pentru prezent. Markovic (Universitatea Craiova), Ianis Stoica (plecat de la U Cluj), Bîrligea (CFR Cluj), Louis Munteanu (fotbalistul Fiorentinei, joacă împrumutat la Farul), Paraschiv (Hermannstadt), Pop (Oțelul Galați, până anul trecut în Liga 2), Blănuță (FCU Craiova, recent devenit eligibil pentru România – foto jos).
- Cum se explică, fără ocolișuri, raportul disproporționat dintre atacanții centrali care chiar joacă, români și cei străini, în Superliga?
- Ce au în plus atacanții străini, vin ei cu un bagaj complet de la nivel de copii și juniori care lipsește atacanților noștri seniori de azi?
- Avem în țară juniori, atacanți, considerați de perspectivă. Unde și de ce se rupe parcursul lor spre seniori în campionatele puternice?
De ce n-avem golgheterii Bulgariei, Ucrainei, Bosniei sau Irlandei?
Situația atacanților centrali nu pare să fie însă doar o criză acută a prezentului, ci simptomul unei adânci suferințe pentru fotbalul românesc. O perspectivă inedită vină să susțină această idee. Mai exact, unde se plasează golgheterii all-time ai naționalei României în contextul golgheterilor pentru alte naționale? Ei bine, Adrian Mutu și Gică Hagi, fiecare cu câte 35 de goluri marcate pentru naționala noastră se află în topul celor mai multe goluri marcate de un fotbalist pentru o națională, abia pe locul… 86!
Mai mult decât atât. Aproape fiecare țară europeană a avut, în trecutul recent, măcar un mare atacant golgheter. România… nu! Iată câteva exemple elocvente ale golgheterilor unor națonale europene, toți provenind cu cariera lor din ultimele decenii:
- Lukaku (Belgia – 83 goluri), Lewandoski (Polonia – 82), Klose (Germania – 71)
- Keane (Irlanda – 68), Dzeko (Bosnia-Herțegovina – 65), Mitrovic (Serbia – 57)
- Koller (Cehia – 55), Șukur (Turcia – 51), Berbatov (Bulgaria – 48, foto jos), Șevcenko (Ucraina – 48).
După cum puteți observa, pe de o parte nu vorbim doar de golgheterii granzilor continentului, ci mai mult de atacanți pur-sânge ai unor țări precum Turcia, Ucraina, Bosnia-Herțegovina, Irlanda. Mai mult, totalul golurilor din dreptul fiecăruia e cu mult peste borna de 35 atinsă de Mutu și Hagi. Cu toate că aceste naționale n-au avut decenii de mare glorie care să propulseze randamentul atacantului cu pricina.
Pur și simplu, noi nu am avut golgheteri autentici, de acest nivel, în ultimele decenii! Și atunci, alte întrebări:
- Este lipsa atacanților centrali eficienți o problemă istorică a naționalei, comparativ cu fotbalul altor țări europene? Care ar fi motivele?
- Cum se poate explica faptul că, deși am avut o națională de top în anii 1990 și 2000, nu am produs totuși un golgheter care să marcheze statisticile noastre istorice?
- Și nici un golgheter care să rivalizeze ca randament la națională cu golgheterii europeni din ultimele decenii?