Polonia – România 6-0. Până la urmă, Hagi a găsit sistemul, jucăm 112! Alo, ne sufocăm de rușine! Gabriel Berceanu aprinde lumina în beciul tricolorilor

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Pentru a treia seară la rând, România a ieșit în oraș cu hainele cele mai bune, teoretic, și se întoarce plângând. Măcar la Varșovia n-am mai apărut încălțați cu fesul și brațele trase prin cracii nădragilor. Dar s-a terminat Polonia – România 6-0.

Abia după 1-2 în Suedia și 2-4 cu Bosnia-Herțegovina am avut acum la start jucătorii pe posturile lor, ne-am reîntors 20 de minute spre ce suntem. Mai contează cu ce ai plecat îmbrăcat când te întorci în fundul gol? Nu.

A fost nevoie de o singură schimbare de direcție a polonezilor, prima, atât!, ca să ne prăbușim. Dependenți de haos parcă, abia ne așezam după două episoade de supradoză, suedeză și bosniacă. Când o singură linie a fost de-ajuns. Diagonală. Crac!

Polonia – România 6-0. Până la urmă, Hagi a găsit sistemul, jucăm 112!

Profunzimea haosului ne-a mâncat pe dinăuntru, clocotea deja sub slăbiciuni. A dat ușor penalty arbitrul și a scos iute „roșu” pentru Drăgușin? Da. Acoperit de regulament? Da. Urs Schnyder n-a fost Urs Meier, să fim serioși! Tot elvețian, dar urs, nu lup!

De fotbal, la Varșovia, nu poți spune prea multe. Am arătat decent în prima repriză, chiar și în zece oameni. Ce concluzii tehnico-tactice să tragi după scenariul din Polonia – România 6-0? Hai mai bine să aprindem lumina în beciul tricolorilor!

Naționala României cu Gică Hagi e blocată în numele unui serial din anii ’60, „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. La trei zile, foarfeca unei viziuni pe care nici prietenii de-o viață ai selecționerului nu i-o mai înțeleg taie noi contururi de lot. Ce-a mai ales Gică? Pe cine?

Și, din alte loturi, mereu alte echipe de start. Cu alte sisteme de joc și răvășeală totală pe posturi. Teoretic, cei mai buni în meciurile cele mai grele, ar fi fost planul. Dar oare chiar așa se câștigă o grupă, după cum trâmbițam? Cu cine ați făcut matematică, nu vă supărați?

Și-apoi, cum, când și unde s-a decis cei care sunt cei mai buni dintre toți, pentru strategia asta, dacă ne anunțați că Liga Națiunilor e de fapt pentru a-i descoperi pe jucători, pentru a-i cunoaște?

De la „Il Luce” la „Rege”, ne-am trezit din constanța neputinței în imprevizibilul derizoriului.

Uite că, după 3-4-1-2 și 4-1-2-1-2, ne-am întors la 4-2-3-1 cu Polonia. Sau 4-3-3? Cine mai știe? Sistemul nostru de joc e 112, fraților, de fapt! Fotbalul face sistemul, nu invers! Iar al nostru chiar urlă pentru apel de urgență: alo, ne sufocăm de rușine!

Primul 11 al României la 0-5 cu Polonia. FOTO: Mihai Pop, ProSport

Ne-am întors la Istanbul. Am plecat, oare, de-acolo?

Gică Hagi a aruncat pe teren 8 titulari din cei 11 pe care i-am avut în barajul din martie pentru Mondial, cu Turcia. La Istanbul n-am contat și am avut senzația aproape tangibilă că două luni de s-ar fi jucat, n-am fi contat.

De ce am fi făcut mai multe la Varșovia, cu Polonia, la doar câteva luni distanță de Turcia? Hindrich în locul lui Radu în poartă nu schimbă faptul că ne încurcă mingea prea des, când o avem, în jumătatea adversă.

Iar Ghiță în loc de Burcă și T. Băluță în loc de Dragomir, așa am evoluat din martie, pe bune?! Asta e tot? Mai ales după rotirile aiuritoare din cele două amicale ale verii pentru Hagi, plus cele două dansuri haotice cu tricolori alternați în Suedia și cu Bosnia-Herțegovina? Serios?

Câtă vreme insistăm cu Virgil Ghiță la acest nivel, după toate câte le-am pățit cu el, ne merităm soarta. Să-l trimiți pe teren în fața lui Robert Lewandowski, la 38 de ani ai polonezului, ca și la 48 și la 68 de ani, e ca în bancul acela cu calul neputincios dus la târg de stăpân.

Nu o facem ca să avem defensivă rezonabilă, ci ca să ne garantăm vulnerabilitățile pe tavă. Nu ca să vândă calul, ci doar ca să-l facă de rușine, l-a dus la târg stăpânul.

Hindrich privește dezamăgit spre Ghiță. FOTO: Mihai Pop, ProSpot

Depersonalizare prin supralicitare. La Mogoșoaia, într-un wc, meritocrația s-a sinucis

În fotbalul de azi, fiecare perioadă de transferuri devine o operație estetică revoluționară asupra echipelor de club. Te trezești iubind ceva ce nu-ți imaginai că poate să ajungă să arate așa. Tirania comisioanelor trebuie să întrețină ticăloșia sistemului.

Dar naționala rămăsese ultimul crâmpei de nostalgie identitară. Joacă ai noștri! Acum doi ani chiar începusem să învățăm primul 11 al României. Mai știți cântecul acela de la EURO 2024? Părea un semn, șubred, dar semn!, de sănătate pentru psihicul nostru și al fotbalului.

Când naționala nu mai e fixă prin personajele ei în memoria colectivă, un album Panini revărsat firesc pe buzele puștilor de 12 ani, înseamnă că am greșit groaznic undeva în lumea pe care vrem să le-o lăsăm după noi.

Ce a făcut Gică Hagi în aceste zile din Liga Națiunilor a devenit, involuntar, un experiment de depersonalizare prin supralicitare. Rotirea cadrelor a depășit partidul comunist iar meritocrația, din păcate, s-a sinucis plângând într-un wc de la Mogoșoaia.

Furia lui Hagi la 0-1, devenită resemnare după pauză. FOTO: Mihai Pop, ProSport

Tăcerea și indiferența cresc în oameni după Polonia – România 6-0

În trei meciuri oficiale, România a încasat cu experimente, haos și nițel ghinion nu mai puțin de 12 goluri.

Dar cel mai profund lucru și greu de schimbat în povestea de dragoste dintre români și naționala lor e indiferența. Ca în orice poveste de dragoste, dintotdeauna.

Când te enervezi, îți trece. Când te supără, ierți. Când pierzi, ștergi lacrimile. Dar când nu-ți mai pasă, nu mai contează.

Asta riscă naționala României să producă acum! O singurătate „în doi” cu milioanele din spatele sentimentelor, într-o tăcere devastatoare. Din cauza tuturor celor de mai sus, împreunate. Și nu doar din cauza lor.

Luni, la Suedia – România, Arena Națională va fi plină pentru că oamenii au cumpărat bilete deja. Suntem suficient de săraci și destul de loiali ca popor încât să nu renunțăm ușor. Dar tăcerea devastatoare e cea din oameni, înăuntrul lor, nu în stadioane.

Puteau să ne bată 10 echipe la rând în 2026, ba chiar și mai proaste decât cele care au făcut-o. Puteam să ne zvârcolim în necalificări pentru ani și ani la rând! Ups, stai, că asta chiar am pățit… În fine! Dar să ne prefacem, în rușine, până la mistuire, asta chiar depășește orice!

Când ajungi să nici nu te mai doară, ești aproape de divorț. E starea în care nu mai contează deloc nici măcar cine a fost de vină.

Cui lăsăm copiii noștri? Cui? Atât doar vă întreb. Atât. Că tot ce voiam să le lăsăm am băut oricum în nopțile de anul ăsta în care ne-am mințit fantastic.