Liță Dumitru despre ratarea calificării la CE 1972

Liță Dumitru e îmbujorat și are ochii roții. Sesizează nedumerirea. „Am sudat toată ziua la casa pe care o ridic la Dudu, între Roșu și Chiajna”. Acum 36 de ani, în 1972, Dumitru ți ceilalți tricolori au ratat șansa de a se califica între primele patru echipe ale Europei. Interesant, meciurile cu Ungaria au figurat pentru sferturile de finală ale CE 1972.

Cum de ați ratat calificarea contra Ungariei, după 1-1 la Budapesta, în prima manșă?
Mai întâi, trebuie spus că pe atunci turneul final al Campionatului European se desfășura cu doar patru echipe. Se jucau semifinalele și cele două finale. Noi câștigaserăm o grupă grea, cu Cehoslovacia și Țara Galilor. Apoi am jucat barajul cu Ungaria. Dacă ne-am fi calificat, am fi mers la turneul final din Belgia.

„Partidul și federația au greșit”

Practic, un sfert de finală la Campionatul European.
Exact. Primul meci, la Budapesta, pe „Nepstadion”. Arhiplin. A fost ceva ciudat. Aveau o galerie infernală. Eu n-am avut niciodată emoții pe terenul de fotbal. Nici măcar la Guadalajara, când l-am marcat pe Pele. și aveam 20 de ani… Bun. Revin la Budapesta. La încălzire îi zic lui „Cârâilă”…

Cui?
Lui „Cârâilă”, adică lui Radu Nunweiller. Îi spuneam așa fiindcă tușea un pic din gât când se pregătea să vorbească… În fine. Îi zic: „Băi, «Cârâilă», să vezi că ne bat ăștia”…

Dar nu ne-au bătut.
Nu. și a fost un egal la fel de mare ca o victorie. Aveau echipă bună. Geczi în poartă, Szoke, Bene în atac… Au condus cu 1-0, dar a egalat Pegy Sătmăreanu în repriza a doua.

Ce s-a întâmplat la București?
Între cele două jocuri a fost o pauză de două săptămâni. Partidul, federația, dracu’ mai știe cine, au luat decizia de a sta în cantonament la Snagov, dar nu la una din vilele de protocol ale lui Ceaușescu, ci la baza obițnuită de antrenament. Atunci mai făceam cantonamente la Poiana Brașov sau la hotelul Tolstoi, din „Primăverii”, dar s-a hotărât greșit să mergem la Snagov.

Greșită, de ce a fost greșită?
Acolo, la baza aceea, erai ca în exil. Era prea retrasă, prea sărăcăcioasă… La Tolstoi erai în oraș, mai venea o rudă, mai vedeai un om… Acolo, însă, pustiu. E, chestia asta ne-a plictisit, ne-a deconectat cum ar veni. Și, în loc să jucăm motivați, mai ales după acel 1-1 de la ei, am intrat moleșiți, scoși din ritm.

Au condus de fiecare dată…
Exact. Au jucat și foarte bine, profitând poate și de superficialitatea noastră intervenită după rezultatul bun din tur. Prima dată a egalat Gicu Dobrin, a doua oară a egalat pe final Sandu Neagu, dintr-o pasă a mea. Am driblat vreo patru de-ai lor și i-am dat-o lui Neagu.

„Stăteam la coadă la telefon”

A urmat al treilea meci, pe teren neutru…
Da, la Belgrad. Am jucat pe „Partizan”, arena mai mică a belgrădenilor, nu pe „Steaua Roșie”. Au fost vreo 35.000 de spectatori, inclusiv vreo 5.000 veniți de la București. Sârbii din tribună au ținut cu noi. Dar și ăla a fost un meci ciudat. Ne-au condus, i-am egalat, iar în repriza a doua un ungur i-a spart buza lui Deleanu. Nea Angelo l-a băgat fundaș stânga pe Hălmăgeanu, care jucase la viața lui doar central. Pe stânga a prins Szoke o cursă formidabilă, l-a păcălit și pe Hălmăgeanu, și pe Rică și a marcat golul calificării lor.

Ce ar fi însemnat calificarea între primele patru naționale ale Europei?
Enorm! Ar fi fost a doua mare performanță a noastră după calificarea în Mexic. Închipuiți-vă cât ar fi contat pentru niște fotbaliști dintr-o țară comunistă… Dar, repet, calificarea se pierduse la București, cu cantonamentul acela prăpădit de la Snagov… Păi ca să dăm un telefon să vorbim cu nevestele, cu prietenii, stăteam la coadă, vorbeam prin centrală! Așa cred eu, că necalificarea a însemnat începutul destrămării generației de la Guadalajara.

Un refren celebru: „ce ne facem, oameni buni…“

Seara de 14 mai 1972, cea a celui de-al doilea meci din barajul cu Ungaria pentru Campionatul European 1972, a găsit Bucureștiul mângâiat de un refren ce avea să devină celebru. „Ce ne facem, oameni buni / Cu acest Dobrin / Care ascunde mingea / De n-o mai găsim?”, au scandat suporterii, fascinați după golul de 1-1 marcat de Dobrin. Iată cum a povestit regretatul mare fotbalist în albumul „Tricolorii” faza respectivă: „Ungurii deschiseseră scorul în minutul 4. Eu am luat o minge în lateral stânga față de poarta lui Geczi. Mi-am «făcut-o» cum știam eu, l-am văzut ieșit din poartă și am lobat-o… A fost unul dintre cele mai frumoase goluri marcate de mine“.

De două ori cel mai bun

Ion Dumitru s-a născut pe 2 ianuarie 1950 în comuna Roșu, lângă București. A participat cu echipa României la Campionatul Mondial din Mexic 1970, evoluând titular în toate cele trei meciuri. A jucat în 57 de partide pentru echipa națională, marcând 12 goluri. De două ori, în 1973 și în 1975 a fost desemnat “Cel mai bun fotbalist al României”.