La Istanbul, spre Beşiktaş, fotbalul nu începe la stadion. Începe încă de pe drum, e în aer, în felul în care orașul copleșitor pare să curgă spre Bosfor cu o neliniște pe care n-o poți măsura în minute. Ci în pași grăbiți, în claxoane, în voci ridicate peste zgomotul traficului. Cum îi așteaptă uriașul Istanbul și stadionul Beșiktaș pe tricolori? Numele Hagi înmoaie cei 142 de decibeli înainte de Turcia – România!
Când cobori spre Dolmabahçe, ai senzația că te apropii de un punct în care metropola își strânge nervii. Stadionul apare aproape pe neașteptate, așezat pe malul european al strâmtorii, în cartierul Beşiktaş. Lângă Palatul Dolmabahçe și aproape de nodul de transport din Kabataş, într-un loc în care Istanbulul imperial, cel turistic și cel fotbalistic ajung să se atingă fără să realizezi.
Beşiktaş Park este numele sub care arena intră în peisajul acestei semifinale de baraj pentru Campionatul Mondial. În realitatea comercială a clubului, stadionul se numește astăzi Tüpraş Stadyumu, după ce, de-a lungul ultimului deceniu, a trecut prin mai multe formule: Vodafone Arena, apoi Vodafone Park, iar din 2023, Tüpraş. Schimbarea din „Arena” în „Park” a venit în contextul apelului public făcut de președintele Recep Tayyip Erdoğan pentru eliminarea cuvântului „arena” din denumirile stadioanelor din Turcia.
Joi seară, cu România, numele contează însă mai puțin decât locul. Stadionul acesta are o geografie specială: nu e poziționat în afara orașului, ci chiar în miezul lui, cu Bosforul aproape, cu dealurile Istanbulului în spate și cu sentimentul că tribunele cresc dintr-o istorie care n-a fost demolată complet, ci doar mutată prin generații, în altă formă.
/https%3A%2F%2Fwww.prosport.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F03%2Fbb2.jpg)
FOTO: Mihai Pop / ProSport
Actuala arenă a fost ridicată pe locul vechiului İnönü, stadionul legendar al lui Beşiktaş, iar continuitatea asta e aproape tangibilă. Noua construcție a fost inaugurată în aprilie 2016 și are o capacitate de 42.445 de locuri. E abia a șasea arenă ca mărime în Turcia și a patra în Istanbul, după „Ataturk” (77.087 de locuri), Rams Park (53.978) și „Sukru Saracoglu” (47.430). Dar, pe bune, e suficient cât să ți se facă pielea de găină dacă joci acasă și să te zguduie realmente presiunea publicului, dacă ești oaspete!
Pe aici, fotbalul este o adevărată religie. Da, sună „clasic”, dar orice frântură din jur susține fix eticheta asta. Beşiktaş poartă reputația unui club cu tribune care pot schimba pulsul și destinul unui meci, iar memoria sonoră a locului a rămas una dintre cele mai puternice din Europa. Despre vechiul İnönü se vorbește și astăzi prin numărul acela aproape neverosimil, 142 de decibeli, atins la partida de rămas-bun din luna mai 2013, un prag care a alimentat legenda acestui colț de Istanbul.
Nici noul stadion n-a venit cu „voce” mai joasă: la inaugurare s-au raportat aproximativ 135 de decibeli. Într-un oraș în care fotbalul se trăiește frontal, fără jumătăți de ton, asemenea numere fac parte din identitatea locului. Iar în seara unui Turcia – România, ele revin în discuție înainte chiar ca echipele să iasă la încălzire. Mai ales dacă ne gândim că turcii n-au pierdut niciun meci pe această arenă, de la inaugurarea ei!
/https%3A%2F%2Fwww.prosport.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F03%2Fvz.jpg)
FOTO: Mihai Pop / ProSport
Din exterior, stadionul nu intimidează prin masivitate, ci prin amplasare. Prins între apă și oraș, între promenada destinată turiștilor pe lângă Dolmabahçe și febra suporterilor care se adună la orele de fotbal din toate direcțiile. În jurul lui, comerțul de meci are miros de castane coapte, cafea tare și textile scoase pe grabă la vânzare: fulare, eșarfe, tricouri, stegulețe… Știm asta deja, o vom revedea joi!
Pentru un reporter venit aici din România, senzația cea mai clară nu e ostilitatea, ci densitatea. Cu două zile înainte de Turcia – România, baraj pentru Mondial, tensiunea încă n-a explodat, s-a așezat peste oraș ca o peliculă subțire.
Nu e zarva compactă din ziua jocului, ci o nerăbdare care se vede în gesturi mici: în felul în care oamenii răsucesc iute capul atunci când aud vorbindu-se despre meci, în ecranele televizoarelor din cafenele, unde discuțiile sportive țin locul muzicii, în tarabele unde fularele stau deja atârnate la vedere, de parcă stadionul și-ar trimite ecoul în cartier, pe post de ambasador inedit, cu 48 de ore înainte.
Totul pare încă în faza de acumulare, mai ales printre picăturile de ploaie, dar tocmai această acumulare dă senzația că meciul a început, într-un fel, mai devreme.
/https%3A%2F%2Fwww.prosport.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F03%2F9edef641-2646-44e0-84fc-f090046d7312.jpg)
FOTO: Mihai Pop / ProSport
Miza meciului apasă firesc și se adaugă peste toată atmosfera. FRF a anunțat că joi, 26 martie, de la ora 19:00 (ora României), vor veni 2.130 de români pe stadion la Turcia – România. Alte câteva mii de persoane îmbrăcate în galben sunt așteptate să trăiască partida în jurul arenei.
Cu două zile înaintea semifinalei pentru CM 2026, înainte de formule tactice și pronosticuri pentru Turcia – România, la Istanbul există un alt nume care schimbă instant tonul unei conversații. E „parola” spre un tărâm unde toți suntem fericiți: Hagi.
Se vede asta chiar aici, lângă Beşiktaş Park. Tricoul meu cu România din 1994, cu Hagi pe spate, atrage priviri când deschid geaca. Unii se opresc o clipă, zâmbesc și ridică degetul mare: ok, validarea, confirmarea. Alții spun simplu, ca pe un nume care nu mai are nevoie de prezentare: „Hagi!”. Parola.
La un moment dat, doi turci mă opresc lângă stadion, se uită lung la tricou și mă întreabă, într-o engleză amestecată cu gesturi: „Ce mai face Hagi?”. Unul din ei își duce mâna la inimă când îi aude numele și mărturisește că pentru ei Hagi n-a fost doar un mare jucător, ci „omul care a făcut Galatasaray să creadă că poate cuceri Europa”.
Nu sună a curtoazie aruncată unui turist cu un tricou vechi. În vocea lor e genul acela de respect pe care fotbalul îl păstrează doar pentru cei care au lăsat urme veritabile. La Istanbul, Hagi e o legendă în mișcare, marchează generații. A câștigat cu Galatasaray patru titluri, Cupa UEFA și Supercupa Europei, iar pentru mulți suporteri a rămas unul dintre puținii străini care au devenit de-ai locului. Tocmai de aceea, pentru un reporter român, există ceva emoționant în felul în care numele lui deschide încă zâmbete în acest oraș fabulos care, peste două zile, va încerca să fie apăsător și ostil pentru noi.
/https%3A%2F%2Fwww.prosport.ro%2F%2Fwp-content%2Fuploads%2F2026%2F03%2Fbb4.jpg)
FOTO: Mihai Pop / ProSport
E aproape un remarcabil paradox. România vine să câștige într-unul dintre cele mai fierbinți decoruri posibile, pe un stadion cu o presiune imensă, purtând cu ea tocmai amintirea-flacără a celui mai iubit român din fotbalul turc. Hagi, adică Gică al nostru și al lor, Ianis al nostru spre Mondial!
Hagi rămâne românul despre care turcii vorbesc în orice context dintr-un amalgam de respect, afecțiune sinceră și nostalgie. Și poate că tocmai de aici pleacă un ciob de farmec ascuns al acestui Istanbul provocator: înainte ca tribunele să urle împotriva ta, orașul îți amintește că unul dintre ai tăi e iubit și apreciat aici ca un simbol al fotbalului mare.
Rămâne ca Ianis Hagi și „frații” lui să câștige respectul turcilor joi seară în alt mod, fără a deveni iubiți. Nu declanșând performanțele lor istorice precum tatăl, ci zidind performanța noastră pe înfrângerea lor. E și acesta tot o formă de respect câștigat.