Ce are, doctore?

Acum un an, tot pe când se crăpa de primăvară, Nicoliță era calul de bătaie al tuturor. Al patronului și al peluzei din Ghencea. Se trăgea în Bănel din toate pozițiile. Pasa ofilită trena, nu izbutea să se scuture nu se prea știe de ce. Punea capul în pământ, înghițea resemnat ironiile. Fără reacție. Pentru Lăcătuș era un subiect aparte și delicat la fiecare antrenament. Dacă peste numai câteva luni Nicoliță era privit ca o vedetă la Euro, într-un meci totuși sterp, cu Franța, probabil că e și meritul lui Lăcătuș. Ghicise leacul tămăduitor.
Azi, fișa noului pacient poartă numele lui Semedo. Nici nu aduce, nici nu răsare cu titirezul Clujului care învârtea fundașii în sprintul spre titlu. E o umbră palidă și istovită chiar și a celui care debuta stingher, dar cu goluri la Steaua. Pare să fi rătăcit pe undeva toate secretele care-l înaripau să joace cu zâmbetul pe buze. Nu-i mai iese nici măcar o pasă banală. Un limbric, după gura spurcată a lui Becali.
În toată această poveste tristă, Lăcătuș lasă senzația că nu are niciun rol. Nici răbdare, nici fler, nici chef să se mai joace de-a doctorul și cu Semedo. Diagnosticul întârzie, se bâjbâie, nimeni nu știe ce-l apasă pe portughez, ce-i priponește gleznele. Postul, vestiarul rece, propriile limite? Enigma stăruie, se adâncește.