INTERVIU | "Rapid e încă în viaţă!". Iencsi despre Iencsi. Fostul căpitan din Giuleşti vorbeşte despre perioada petrecută la Rapid şi despre situaţia în care a ajuns fotbalul românesc

2 apr 2017 1438 afişări Comentează şi tu Fotbal Intern
INTERVIU | "Rapid e încă în viaţă!". Iencsi despre Iencsi. Fostul căpitan din Giuleşti vorbeşte despre perioada petrecută la Rapid şi despre situaţia în care a ajuns fotbalul românesc 2 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7906/16217298/1/lobont-iencsi.jpg
  • Adrian Iencsi, 42 de ani, a acordat un interviu site-ului 1923.ro în care a vorbit despre perioda petrecută la Rapid şi despre situaţia în care a ajuns fotbalul românesc. "Mozambicanul" a bifat 212 partide în tricoul vişiniu, reuşind să înscrie 24 goluri. În palmaresul giuleştenilor se regăsesc trei titluri obţinute în Liga 1, Adrian Iencsi fiind protagonist la două dintre ele (1999 şi 2003). 

În 1997 ai ajuns la Rapid, de la Ceahlăul, echipa la care ai făcut primii paşi în fotbal. Există o poveste legată de acest transfer?

Este o poveste mai lungă. În acea perioadă am fost convocat la naţionala de tineret condusă de Victor Piţurcă. Pentru acele vremuri, un jucător chemat la naţională tocmai de la Piatra Neamţ era clar că va atrage atenţia. Nu trebuie uitat că în mod normal erau selecţionaţi doar jucători de la Steaua, Dinamo, Universitatea Craiova şi, uneori, FC Argeş. Atât Steaua, cât şi Rapid s-au fost interesat de mine. La început, nu am avut o opţiune clară. Deşi pare mai ieşit din comun, în perioada aceea îmi doream mai mult să stau lângă mama, eu fiind un om ataşat locului.

Ai debutat contra Universităţii Cluj, într-o victorie cu 1-0. Ce poţi spune despre primul meci în tricoul Rapidului?
Fiind tânăr am avut emoţii, normal, dar le-am doborât cu multă ambiţie şi entuziasm. Eram mândru să joc la o echipă susţinută de nişte suporteri minunaţi care cântau tot timpul şi îşi încurajau echipa necondiţionat, fără să le pese de scor. A fost o experienţă fantastică! Un meci cu o victorie mare pentru mine. Rămâne o zi foarte specială pe care nu o să o uit niciodată. Când a fluierat arbitrul începutul meciului mă priveam singur şi nu îmi venea să cred că port echipamentul Rapidului! Acelaşi sentiment l-am resimţit şi atunci când am revenit la Rapid, în sezonul 2009-2010.

Mulţi ani ai purtat pe braţ banderola de căpitan al Rapidului. Cum ai perceput această datorie?
Până către anul 2000 am fost căpitan doar în unele meciuri. De câteva ori, chiar sub comanda lui Mircea Lucescu, ceea ce nu era puţin lucru în contextul în care căpitani erau “monştrii sacri” precum Nae Stanciu şi Cristi Dulca. Dar aveam să port apoi banderola timp de 4 ani, între 2000-2004. A fost perioada în care am obţinut nişte trofee foarte importante. Era o responsabilitate imensă să fiu căpitanul echipei Rapid. Având această datorie sacră am devenit mult mai sobru în tot ce făceam, trebuia să fiu foarte atent, atât în relaţia cu jucătorii, cât şi cu antrenorul, să fiu un fel de catalizator. Acest lucru mi-a pus practic şi o ordine în viaţă. Purtând banderola de căpitan la Rapid m-am format ca om, m-am simţit responsabilizat pe partea fotbalistică şi în viaţa de zi cu zi.

Cu Rapid ai reuşit să câştigi două titluri de campion. Cum poţi caracteriza cele două mari realizări?
Am cucerit două campionate din cele trei din întreaga istorie rapidistă. Dar pe lângă cele două titluri, am mai adăugat în palmares două Cupe şi trei Supercupe ale României, ceea ce nu e puţin lucru! Mă simt un jucător împlinit pentru că e o mândrie să am în vitrină două campionate câştigate cu Rapid, dintre care unul din postura de căpitan de echipă.

De unde a apărut porecla "Mozambicanul"?
Este o poveste amuzantă, de care îmi amintesc mereu cu plăcere. Eram împreună cu Nicolae Manea, Dumnezeu să-l odihnească, fostul meu antrenor, preşedinte şi nu în ultimul rând un adevărat prieten care m-a sprijinit foarte mult. Veneam după o deplasare în Maroc. La întoarcerea către Bucureşti, în avion am socializat cu o familie care avea un copil de culoare. Eu şi nea Nae ne jucam cu micuţul. O doamnă mai în vârstă, foarte simpatică, care stătea lângă noi, l-a întrebat pe Nae Manea în franceză dacă acel copilaş este al meu. Nea Nae, mereu pregătit să întreţină o atmosferă plăcută, i-a răspuns că da, pentru că şi eu sunt din “Mozambique”. De atunci se trage această poreclă. Îmi amintesc cu mare plăcere acest lucru, parcă s-a întâmplat ieri.

De-a lungul carierei ai prins atât postura de jucător, cât şi cea de antrenor. Care dintre cele două ţi s-a potrivit mai bine?
În mod sigur m-am născut cu talent fotbalistic. E o moştenire de la tatăl meu pentru că şi el a jucat fotbal. Mi-au plăcut foarte mult mingea şi fotbalul şi poate de aceea am ajuns să joc fotbal la cel mai înalt nivel. Pot spune că meseria de fotbalist mi s-a potrivit de când m-am născut. În schimb, meseria de antrenor este altceva. Chiar dacă vorbim tot despre fotbal, responsabilitatea şi comportamentul diferă. Eu cred că sunt mult mai pasionat să antrenez, îmi place foarte mult. Dacă voi fi potrivit pentru această meserie asta se va vedea cu timpul prin rezultate.

Ce antrenori ţi-au influenţat cariera?
Toţi antrenorii cu care am lucrat au avut o influenţă asupra dezvoltării mele. Dar sunt doar trei tehnicieni care mi-au influenţat decisiv cariera. Primul este Florin Marin, pentru că m-a promovat la Ceahlăul. Urmează Victor Piţurcă, cel care m-a convocat la naţionala de tineret. Nu în ultimul rând, Mircea Lucescu, de la care am învăţat foarte multe. Practic, dânşii sunt cei care m-au propulsat în fotbal. Însă şi alţi antrenori au avut un aport în ascensiunea mea. Nu-i uit pe Viorel Hizo, Mircea Rednic şi Puiu Iordănescu, la naţionala mare, dar şi în scurta lui perioadă la Rapid. Pentru Mircea Lucescu păstrez însă un respect deosebit. Dânsul m-a format şi ca fotbalist, dar şi ca om.

Care este atacantul care ţi-a pus cele mai mari probleme în cariera de jucător?

Au fost destui atacanţi cu calităţi remarcabile. Din campionatul nostru îmi creau probleme Jean Vlădoiu, Lăcătuş, Ganea, Dănciulescu, Claudiu Niculescu, Ciocoiu. Erau atacanţi foarte buni. Mă refer doar la cei împotriva cărora am jucat, pentru că altfel ar trebui să încep cu Daniel Pancu. Pe plan internaţional, am avut mult de „lucru” cu Michael Owen, atunci când Rapid a jucat dubla cu Liverpool în cupele europene. În ceea ce priveşte echipa naţională, l-aş menţiona pe Jan Koller, un jucător înalt şi extrem de puternic.

Ai jucat 297 de meciuri în Liga I. Ce ai păstrat în raftul cu amintiri?
Derby-urile cu Steaua, Dinamo şi Craiova. Pentru noi, Rapid, acele meciuri cu încărcătură erau derby-uri. La aceste partide stadioanele erau mereu pline. Îmi amintesc şi acum de meciul cu FC Naţional. Atunci am marcat din lovitură liberă, după o pasă scurtă a lui Dănuţ Lupu. A fost un meci special şi un gol important. O altă partidă este cea din Ghencea când am bătut-o pe Steaua cu 3-1. În acel meci m-a pus arbitrul să repet o lovitură de la 11 metri şi am înscris din nou. Practic am marcat de două ori.

O întâmplare din cei aproape trei ani petrecuţi în Rusia?
S-a întâmplat în prima săptămână, abia ajunsesem în Moscova. După semnarea contractului cu Spartak, am stat o săptămână şi m-am decis să mă întorc în Giuleşti. Deşi aveam un contract mult mai mare acolo şi alte facilităţi, comparativ cu ce câştigam la Rapid. Plecând de la Rapid la 29 de ani, în calitate de căpitan de echipă şi titular la echipa naţională, mergând la o echipă de tradiţie cum este Spartak Moscova, mi-a fost foarte greu din punct de vedere al adaptării. Îmi era foarte dor de casă şi de Rapid. Atunci i-am telefonat lui Giovani Becali, care pe vremea aceea era preşedintele Rapidului, şi i-am propus să mă întorc acasă. Am spus că accept să joc un an fără salariu, să câştig doar din prime. Evident că m-a refuzat. În final am înţeles că n-aveam cum să mă întorc, fiindcă se semnase un contract. Dar după un an am ajuns să mă obişnuiesc cu străzile din Moscova, cu stilul de viaţă, să înţeleg limba rusă şi să îmi fac prieteni. Astfel am petrecut trei ani frumoşi acolo, la echipa cu cei mai mulţi suporteri din Rusia.

Cum se vede fotbalul românesc actual comparativ cu perioada în care jucai la Rapid?
Nu am intenţia de a jigni pe cineva, dar în acea perioadă fotbalul era mult mai sus calitativ. Foarte multe echipe se băteau pentru titlul de campioană şi toate aveau jucători de mare valoare. Stadioanele erau pline oriunde mergeai. Peste tot pe unde se deplasa Rapid se juca doar cu casa închisă. Fotbalul era cu adevărat un spectacol. Şi în momentul actual sunt echipe cu jucători buni, dar nu mai se simte aceeaşi emulaţie şi plăcere în joc. Lipsesc tribunele pline. Dacă suporterii nu se mai prezintă la stadion înseamnă că fotbalul nu mai este la fel de spectaculos.

Ce le transmiţi suporterilor Rapidului?
Vreau să transmit următorul mesaj: Rapidul este încă în viaţă! Sunt sigur că încă mai există acei suporteri minunaţi şi într-un număr foarte mare. Ei mai ţin Rapidul acolo şi îl pot scoate la suprafaţă. Pentru mine Rapid este o stare de spirit, un club special şi aşa va rămâne toată viaţa. N-am crezut vreodată că o să ajung să iubesc un club atât de mult! Sunt sigur că părinţii le transmit copiiilor tot ceea ce înseamnă Rapid pentru ca şi aceştia să crească în spiritul Rapidului. Şi eu am copii şi încerc să îi educ în vişiniu.

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.