Alta, acum. N-am digerat pe de-a întregul eşecul prin victorie al naţionalei, că a mai pocnit o petardă. AC Milan ar umbla, vezi Doamne, după Dennis Man. Se simte atât de golaşă şi fragilă în atac, încât doar alura herculeeană a lui Man (acum în varianta samurai) îi poate oferi destinul pe care-l merită. Brahim Díaz e cerut înapoi de Real, ceea ce înseamnă că lombarzii rămân „flămânzi şi goi, făr-adăpost”, ca în Coşbuc. Şi ştie şi Pioli că nu se poate baza în atac doar pe stafiile pe care le antrenează acum: Leão şi Giroud, Rebić şi De Ketelaere, Origi şi Lazetić, Junior Messias şi Ibrahimović. Transferul lui Man ar fi o manevră de prim-ajutor la fel de necesară şi de eficientă ca transfuzia de la cadavre. A nu se uita că AC Milan e totuşi campioana Italiei, pe când Parma înoată în Serie B şi se hrăneşte cu amintirile altor decenii. „Malinconia” şi „Milanconia” sunt verişoarele italiene ale „Melancoliei” noastre, ţesute de Cărtărescu în carte şi de onor impresariatul român în traficul cu iluzii.
În eventualitatea puţin probabilă (vorba însoţitoarelor de zbor) că Dennis Man va ajunge la AC Milan, lumea va avea dreptul să se întrebe dacă şefii lombarzilor n-au fost victima unei paralizii de grup. Sau a unui renghi de efect. Trebuie totuşi spus că buba e la noi, nu la ei. Iar scenariul e deja vechi şi miroase a mucegai. Ne grăbim să interpretăm victorios, chiar triumfalist, o strategie în evantai, care nu presupune recolte obligatorii. Au mai fost cazuri când un club a urmărit o sută cincizeci de tineri, printre care şi un român. Ce-am făcut în această situaţie, în locul unui bemol la cheie? Am hăulit viril, am bombat pieptul şi am stabilit că acel club l-a vânat pe al nostru şi doar pe el, cu toate că pe listă mai găseai trei băieţi din Argentina, opt din Senegal, şase din Croaţia şi tot aşa. Faptul că promisiunile româneşti devin de obicei ţepe nu-i satură pe agenţi şi nu-i vindecă pe ziariştii crescuţi în mistica lui „ba al nostru-i mai frumos”.
Cicâldău şi Moruţan sunt doar două dintre produsele scoase la vânzare din boiangeriile noastre înainte să fi apucat să li se usuce vopseaua. Înaintea lor a fost Andrei Ivan, şi el recomandat drept un talent exploziv, cu un instinct de ucigaş comparabil cu cel al carnasierelor din stirpea lui Inzaghi şi Klinsmann. Sunt câţiva ani de când a apărut pseudoştirea cu miros de zvon că Ivan ar fi fost pe lista de achiziţii a Barcelonei. Nu e greu de bănuit sau de dedus cine alimentează asemenea năzbâtii. Ceva mai greu e doar să-ţi domoleşti fantezia de patriot în plină despletire. În schimb, e simplu ca bună ziua să conchizi că un atacant care n-a făcut gaură în cer la FC Krasnodar şi la Rapid Viena nu poate fi golgeterul unui comando care înscrie de patru ori pe meci în Spania. În aceeaşi perioadă, FC Sevilla era binişor sub Barcelona, ceea ce nu l-a împiedicat pe antrenorul Unai Emery să se ia cu mâinile de cap la vederea rubicondului Raul Rusescu şi să-i tocmească un antrenor personal, care să-l aducă la dimensiunile unui cetăţean compatibil cu fotbalul profesionist.
Înţelepciunea populară a decretat cu mult în urmă că una dintre trăsăturile caprei râioase româneşti este ţinutul cozii în poziţie verticală. Pe vremuri, glumeţii spuneau despre ilegalistul Nicolae Ceauşescu că se ascundea, deşi nu-l căuta nimeni. Cam la fel e şi cu fotbaliştii noştri de azi: se transferă întruna, deşi nu prea mai are nimeni timp, răbdare, interes şi bani (stabiliţi singuri ordinea) pentru ei. Prin comparaţie cu Serbia şi Croaţia, arătăm ca praştia lângă transportorul blindat. Nici alăturarea cu Muntenegru nu e mai profitabilă, câtă vreme ultimele noastre rezultate cu această ţandără a fostei Iugoslavii sunt 0-2 şi 0-3.
Cu vreo cincisprezece-douăzeci de ani în urmă, aveam altă tactică de autolustruire: ne întrebam adversarii dacă le e frică de noi. Istoria relativ recentă a întrebărilor imbecile ţine minte iniţiativa unui reporter TV de la noi care l-a întrebat pe Roberto Carlos dacă se teme de Adrian Mutu. Brazilianul a râs jenat, simţind ineditul momentului (naţionala lui tocmai câştigase al cincilea titlu mondial, în timp ce România îşi începea lungul şir de absenţe de la CM). „He’s a very good player”, a spus el protocolar şi s-a pierdut în tunel, spre a putea râde nevăzut şi nestingherit. Cam tot de atunci datează şi o altă stratagemă de dilatare. Ea priveşte de data asta cluburile româneşti, care încep să aducă în ţară tot felul de inşi „veri cu Arcul de Triumf”, adică fără virtuţi fotbalistice depistabile. În schimb, aflăm din aceeaşi presă, femeia de serviciu a lui W a lucrat o vreme la soacra lui Schweinsteiger, X are un unchi care îşi face cumpărăturile de la acelaşi supermarket cu tatăl lui Neymar, Y a adunat cinci duşuri în vestiarul pe unde trecuse, cu trei ani mai devreme, un văr al lui David Silva, iar Z a învăţat italiana cu sora mai mare a profesoarei care-i predase lui Fernando Couto. Cu asemenea resurse, cum să nu se cutremure toţi când ne văd? De râs, dar se cutremură.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER