Jurământul lui Ipocrit

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

E de sperat că puseul de identificare la grămadă al lui Gianni Infantino la Cupa Mondială n-a fost dat uitării. Infantino a declarat cu o lună şi ceva în urmă că se simte arab, gay şi muncitor migrant. Mai mult, el – tocmai el, nu altcineva – i-a acuzat de ipocrizie pe cei care au căutat (şi au găsit destule) pete în soarele organizatoric qatarez. În setul de valori al lui Infantino, cine îşi pune întrebări despre suprimările unor drepturi elementare şi despre câteva mii de sacrificaţi fără vină pe altarul muncii la stadioane e ipocrit. Asta spune multe despre amintitul set de valori, unde hoţia e cinste, iar simpla curiozitate reportericească, ipocrizie. Şi nici nu mai contează dacă Infantino l-a citit sau nu pe Orwell, important e că-i duce mai departe distopia.

EDITORIAL RADU PARASCHIVESCU | Jurământul lui Ipocrit

Suspinul de solidaritate făţarnică al lui Infantino are câteva precedente de identificare. Cel mai cunoscut este, probabil, al lui John Fitzgerald Kennedy, rostit în Berlinul de Vest, pe 23 iunie 1963. „Ich bin ein Berliner” a spus preşedintele american cu cinci luni înainte să fie asasinat. Traducerea e inutilă, deşi a existat un curent ironic – şi până la urmă fără temei – potrivit căruia Kennedy ar fi vrut să se identifice cu berlinezii şi a spus de fapt despre sine că este o gogoaşă. (Întâmplător sau nu, în Piaţa Mihail Kogălniceanu din Bucureşti există astăzi o gogoşerie care se numeşte „Berliner (for donut’s sake)”. Din păcate, „ich bin Diabetiker”.

Celebră este şi identificarea de solidaritate care a produs formula „Je suis Charlie” în siajul atentatelor din ianuarie 2015 de la „Charlie Hebdo”. În România, tendinţa de englezire a limbii i-a făcut pe mulţi să uite că e vorba de o publicaţie franceză şi să rostească mantra identificării pronunţându-l pe „Charlie” ca pe Charlie Chaplin sau Charlie Parker. Pentru o ţară declarat francofonă, invitată pe la toate întâlnirile de profil, eroarea de pronunţie a fost o meritată autopalmă pe obraz. Şi fiindcă până şi marile drame produc involuntar momente hazlii, trebuie evocat aici şi răspunsul lui Dan Diaconescu (cum, cine?) la întrebarea „Ce aţi discutat laCotroceni?”: „Am discutat cu preşedintele despre faptul că toţi suntem Charlie”.

Cuti Romero i-a dat replica lui Gary Neville, care îl criticase: „Sper să nu fiu atât de prost când mă voi retrage”

13:02

Leo Messi nu s-a abținut şi a vorbit despre duşmanii Argentinei: „Aşteptau să spună o prostie, dar nu le-am dat ocazia!”

13:00

Nu se ştie dacă a fost şi Gianni Infantino Charlie. Pe vremea atentatelor, steaua lui era în urcare, dar încă nu împrăştia o lumină prea puternică. E, în schimb, de mirare că Infantino nu s-a identificat cu Pelé. Ar fi fost de aşteptat, din partea cuiva cu asemenea resurse de empatie („sunt arab, sunt gay, sunt muncitor migrant”), o declaraţie pe potriva preaplinului său sufletesc: „Sunt brazilian, sunt negru, am optzeci şi doi de ani, sunt mort de cancer pulmonar”. De ce a omis Infantino să se solidarizeze sub această formă cu marele defunct? Nu fiindcă era ocupat să surâdă panoramic şi să-şi facă selfie-uri la mormânt. (În fond, avalanşele de selfie-uri de la groapa una şi alteia dintre celebrităţil româneşti sunt monedă curentă, iar o foaie convertită între timp la ceva mai apropiat de presă a intrat în istoria infamiei tipărite aşezând cândva o reclamă la viagra sub o fotografie cu sicriul lui Gheorghe Dinică.) Nu, nici vorbă. Ci fiindcă a sacrificat o ipocrizie mai mică de dragul uneia mai mari.

E vorba, desigur, de ideea fără vaccin de-a le cere tuturor membrilor FIFA să boteze câte un stadion cu numele lui Pelé. Dincolo de ridicolul pur al situaţiei (ce aţi spune despre o arenă numită Pelé în Coreea de Nord, Yemen, Sudan, Siria şi Iran?) şi de lipsa de noimă a gândului, trebuie remarcată performanţa în materie de unsuroşenie demagogic-populistă a lui Gianni Infantino. Prin comparaţie, Uriah Heep, personajul lui Dickens, pare un ins simpatic, curat la suflet şi frecventabil ca un duhovnic. Chiar să nu-şi dea seama Gianni Infantino că o asemenea aiureală duce lucrurile în derizoriu? Chiar să nu priceapă că Pelé merită admiraţie, dar nu sluj şi atitudini de chivuţă? Chiar să nu vrea să accepte că propunerea lui îl poate expune pe dispărut glumelor îndoielnice şi situaţiilor delicate?

E greu de crezut că un om ajuns într-o asemenea funcţie stă prost la criteriul IQ-ului. Altele sunt minusurile lui. Printre ele, setea de popularitate şi dorinţa de-a rămâne înşurubat cu orice preţ în jilţul FIFA. Asta deşi nu-ţi trebuie o memorie de mamut ca să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat cu precedenţii ocupanţi ai jilţului.