Expresia „a da totul” din ultimii ani are o ascendenţă sulfuroasă: vestitul „să facem totul” pe care Nicolae Ceauşescu îl rostea cu sfinţenie la fiecare cuvântare, discurs sau cum s-or mai fi numit răstelile lui patriotarde. Nu conta că nu aveai cum să faci chiar totul în domeniul X sau Y, fără să le mai laşi ceva şi altora. Lozinca era atotputernică şi, la fel cum morala este sora geamănă a conştiinţei, lozinca din comunism era sora – poate vitregă, dar sora – minciunii. Comunismul s-a risipit, iar clişeele lui au fost înlocuite, ca la hochei sau ca la handbal, cu altele. În fotbal mai mult decât în alte sporturi, cei care îşi exploatează la maximum putinţa şi resursele sunt lăudaţi clişeistic că „dau totul pe teren”.
Ba mai mult, „se sacrifică pentru echipă” – o formulă cu trimitere la ceremonii sângeroase, oficiate de prelaţi care smulg inimi din piept şi le arată gloatei. Sacrificiul e de multe ori plătit vârtos şi presupune lovirea unei mingi cu capul sau cu piciorul, în condiţii de ploaie, soare, ger, caniculă sau zloată. Iar sacrificaţi există pretutindeni, nu doar în România. Lumea însăşi e un jertfelnic imens, pe care li se face metaforic de petrecanie unor oameni care „dau totul” din Lisabona şi Cluj, din Londra şi Craiova, din Madrid şi Bucureşti.
Cristian Săpunaru, fotbalist la Rapid Bucureşti, este unul dintre cei despre care se ştie că „dau totul”. Şi nu doar asta. Săpunaru e căpitanul echipei, ceea ce înseamnă că la „totul” se adaugă ceva – nu contează ce, nu contează cât. Corecţie. Cum să nu conteze? Contează al naibii. Fiindcă, pretutindeni în lume, banderola obligă, pretinde şi implică. Ce anume, se ştie prea bine. De la Iaşin la Facchetti şi de la Beckenbauer la Raúl, postura căpitanului de echipă înseamnă un snopşor de drepturi şi o căruţă de îndatoriri. Cristian Săpunaru este iubit în Giuleşti pentru multe: implicare în joc, limbă ardeiată când vine vorba despre adversarii ritualici, ştiinţa jocului, experienţă, puterea exemplului. Hait! Cum adică, puterea exemplului? Ce să însemne asta? Cumva că măscărirea sacadată a adversarului trebuie preluată ca model?
Sau că băgămismul ilustrat de atâtea ori pe teren, acolo unde, să nu uităm, Săpunaru „ dă totul”, trebuie ridicat la rangul de politică internă? Îl vedeţi pe Del Piero comportându-se aşa? Dar pe Bergomi, Neeskens, Figo, Platini sau Frank de Boer? Eventual pe Harry Kane, Hugo Lloris sau – hai, că e de la noi – Vlad Chiricheş? Nu-i vedeţi? Nici Săpunaru. Pe sine, în schimb, se vede. Fiindcă el nu e căpitanul unei echipe, ci al unei stări de spirit (clişeu coposian), al unei trupe antisistem, al unei găşti de frondeuri şi de poeţi. Prin urmare, ce nu le e permis altora devine pasabil în cazul lui. Doar suntem la fotbal, nu la operă (clişeu de peluză şi de presă).
La meciul Rapid-Craiova 1948, Cristian Săpunaru ridică măscarea la nivel de imprecaţie pe o scenă de teatru antic. Săpunaru şi-o bagă spumegând în Paramatti (de data asta, în alte rânduri au fost alţii la primire). Corul antic compus din coechipieri plus Marcel Bârsan încearcă oprirea de la represalii şi aducerea pe calea dreaptă. Băgămismul e însă un drog puternic, cu o tradiţie prea solidă pentru a i te putea sustrage. Aşa că Săpunaru şi-o bagă din nou – tot în Paramatti. Corul antic mai încearcă un blocaj, la fel de inutil ca prima dată. Şi fiindcă non c’è due senza tre, Săpunaru şi-o rerebagă – în Paramatti, ca să vezi coincidenţă. Publicul adulmecă sânge de oltitalian şi aclamă incitat. Dar nu tot publicul. Există destui oameni lucizi, oricât de iute le-ar curge sângele vişiniu prin vine, care îşi dau seama de pagube şi de prejudicii. Fiindcă Săpunaru, cu felul lui de-a „da totul” (aici trebuie trecută şi aşchierea lui Bauza, tratată de Bârsan cu un cartonaş galben, în loc de eliminare), ratează următoarele meciuri ale Rapidului, în strădania lui febrilă de-a reinstitui băgămismul ca retorică şi curent literar.
Înaintaşii lui Săpunaru în materie de injurii sunt de notorietate. Mai ţineţi minte înjurăturile lui Dan Petrescu la adresa mamei lui Sebastian Colţescu? Tot din băgămism fac parte. Dar exploziile de măscări ale lui X sau Y când marchează? Şi ele aparţin aceluiaşi curent şi se revendică din acelaşi spaţiu spiritual. Fiind „mereu surprinzătoare”, başca „eternă şi fascinantă”, România face loc la sânul ei unei specii numite „arteziana cu dejecţii”. Sigur, şi englezii mai ard un fucking pe teren, şi francezilor le mai scapă câte-un putain, şi italienii mai mârâie câte-un cazzo. Pe ici pe colo, dar – atenţie! – nu prin părţile esenţiale. La noi, în schimb, măscarea şi băgămismul se manifestă şi la bucurie, nu doar la necaz.
Asta ţine deja de un specific naţional tipic Grădinii Maicii Domnului: să celebrezi reuşita prin sudalmă, să te bucuri avariindu-ţi birjăreşte partenerul. Şi nu oricum, ci adăugând rafinamentului retoric ceva care să ţină neapărat de mamă, cruce, biserică sau prescură. Plus refrenul penetrării ritualice, fiindcă el, nu armata, te face bărbat. Iar asta se întâmplă încă de prin anii 1970, când Ilie Năstase dă glas băgămismului pe la Wimbledon şi prin alte saloane în aer liber, fără ca bieţii operatori străini care filmează să ştie în ce anume constă mesajul şi cum va fi el primit la Bucureşti.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER