Circo Massimo. Sau Minimo

Duminică, 21 mai, Bruce Springsteen va cânta la Roma, în Circo Massimo. Spaţiul tăpşănos dintre Aventino şi Palatino e de multă vreme loc de spectacole, concerte şi plimbări. Numele i-a rămas acelaşi, deşi lucrurile care se petrec astăzi acolo nu mai amintesc sub nicio formă de întrecerile Antichităţii, sfârşite de multe ori în orgii sangvinare. Atunci erau concursuri între care de luptă, spectacole cu fiare sălbatice şi gladiatori. Acum sunt mulţimi care cântă „No Surrender” împreună cu The Boss, fiindcă nimic din viaţă nu are voie să-ţi impună capitularea. „Like soldiers on a winter’s night / With a vow to defend, / No retreat, baby, no surrender”. Frenezia aşteptată la Roma vine după cea trăită la Barcelona, Dublin, Paris şi Ferrara, pe unde Springsteen a trecut deja şi a electrizat asistenţa. Nu-i vorbă, cine se ia după ce se scrie pe site-uri constată că parizienii sunt un pic îngrijoraţi: „Dac-a fost Macron la concert şi a văzut ce e în stare să facă The Boss la 73 de ani, să te ţii până unde o să împingă vârsta de pensionare”.

Cu sau fără Bruce Springsteen, Circo Massimo rămâne la Roma, străjuit de pinii lui Respighi şi de amintiri. Fratele lui mai mic – numească-se el Circo Minimo, pentru deosebire – asigură decorul pentru cele mai recente exotisme din fotbalul românesc. Circo Minimo e un spaţiu al mizelor mici, unde însă poţi da peste lucruri bubuitoare. Unul dintre ele este declaraţia lui Bogdan Argeş Vintilă, care priveşte cu fixitate sticloasă, de linx împăiat, microfonul după ce echipa lui pierde cu Craiova 1948 şi glăsuieşte astfel: „FC Argeş este o echipă foarte mare, este o echipă foarte importantă şi trebuie să rămână în prima ligă”.

Poetul ar fi conchis simplu: „se sparie gândul”. Mai puţin dedaţi literaturii, cei cărora le vorbeşte Vintilă se cutremură lăuntric în faţa acestei evadări din realitate. FC Argeş are un joc de o plicticoşenie monumentală şi de o ineficienţă decurajantă. Nimeni din echipă şi din imediatul ei nu pare să afle rosturile fotbalului într-un oraş în care altădată dădeau cu piciorul în minge Dobrin şi Jercan, Iovănescu şi Radu II, Mutu şi Schumacher, Jean Barbu şi Dică, plus alţi o sută.

Din bazinul ciudăţeniilor păgubos-stupide merită pescuită povestea raporturilor ostile dintre cei mai buni arbitri ai ţării. Asta, vezi Doamne, i-ar împiedica să colaboreze – unul pe teren, unul în camera VAR – cu ocazia meciului care poate hotărî campioana. De la „Mândrie şi prejudecată” la „Mândrie prost judecată” drumul e scurt şi plin de gropi. Istvan Kovacs şi Ovidiu Haţegan refuză, zice-se, colaborarea fără să intre în amănunte. Ce să mai spui? Ranchiuna poate fi un combustibil bun pentru o melodramă sau pentru un film de doi bani. Aici, în schimb, sentimentele ar trebui lăsate la garderobă, odată cu hainele de stradă. În fond, nu le cere nimeni celor doi să-şi facă vacanţele sau să-şi serbeze ziua de naştere împreună. Ci doar să-şi onoreze cartea de vizită şi palmaresul. Iar dacă nu sunt dispuşi să cedeze, măcar să li se pună o întrebare simplă: dacă venea cine ştie ce emir sau şeic şi le propunea să arbitreze (unul la centru, celălalt la VAR) un meci din spaţiul saudit pe o cisternă de bani, rămâneau la aceleaşi cote ale orgoliului? Oare îşi dau seama Kovacs şi Haţegan ce povară aşază pe umerii lui Radu Petrescu? Şi dacă, din păcate, va ieşi prost duminică la Farul-FCSB? Dacă vor fi greşeli mari? Ce va avea de spus onor CCA, cu al ei kir Vassaras în frunte? Dar orgolioşii care se cred săbii ce nu pot încăpea în aceeaşi teacă?

În fine, coborând un pic nivelul (din toate punctele de vedere), iată-ne ajunşi în preajma colonelului Florin Talpan şi a obiceiului său de-a se crede mult peste ce este de fapt. Nu contestă nimeni succesele colonelului Talpan în instanţă. De aici însă până la a ajunge „the hire and fire” la Steaua şi de-a se visa comandantul clubului, cu vipuşca de general ornându-i pantalonii, e cale lungă. Florin Talpan nu are cum să-l demită pe Daniel Opriţa – printre altele, fiindcă pasul pe loc (nu de defilare şi nici măcar de filmare) pe care-l bate Steaua de la o vreme se leagă direct de căpoşenia colonelului Talpan şi de refuzul lui de-a modifica forma de organizare a clubului. Ieşirile dizgraţioase ale colonelului (căruia, dacă te iei după Márquez, nu-i mai scrie nimeni) sunt un spectacol de veleitarism sulfuros, nimic altceva. O fi aflat Florin Talpan că fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal, numai că pentru calcularea distanţei dintre dumnealui şi Napoleon trebuie lucrat cu megametri, câtă vreme kilometrii sunt, vai!, insuficienţi.