Am crezut, foarte mulți ani, într-un destin aparte al fotbalului românesc. Construită pe un tipar comunist, de import forțat, societatea anilor ‘70 și ‘80, când am început să înțeleg că exist, îmi dădea puține repere. Fotbalul era însă unul dintre ele, pentru că se putea face în el o translație a vieții noastre care abia așa căpăta un sens.
Eram elev, apoi student, și mă învățasem cu toate din fotbal. Ăia erau de la Interne, ceilalți de la țară, unii de la Armată, alții de la Miliție, ai mei de la Universitate, și tot așa. România avea un sens privită din tribune, abia acolo se puteau spune niște vorbe despre noi înșine, în primul rând. Dinamo își avea locul ei într-o geometrie care încălca, totuși, regula unghiurilor drepte, de multe ori, din pricina prea multor grade strânse la un loc.
Dinamo era forța, ca în Star Wars. Aveam 14 ani când, în toamna lui 1981, elimina pe Internazionale Milano, în formula: Moraru-Ion Marin, Cornel Dinu, Bumbescu, Stănescu-Augustin, Custov (91 Mulțescu), Dragnea (65 Stredie)-Țălnar, Dudu Georgescu, Orac.
Jumătate din echipa lui Inter avea să facă un Mondial fabulos, peste doar câteva luni, Italia câștigând aproape la pas turneul final. Bergomi, Marini, Bordon, Collovati, Oriali și Altobelli au dansat, în 11 iulie 1982 cu trofeul suprem, la Madrid, după 3-1 cu Republica Ferderală Germania, pe Santiago Bernabeu. Eu îi văzusem însă, cocoțat pe un colț de peluză, înspre tramvaie, în acea zi de 4 noiembrie 1981, striviți de un Dinamo magnetic.
Așa cum, tot din peluză, pe “23 August”, aveam să văd semifinala de Cupa Campionilor Europeni cu Liverpool, din 25 aprilie, trei ani mai târziu, cu golurile lui Orac și Ian Rush.
Forță? Da. Valoare? Mare de tot. Arbitrii, care doreau pașapoarte și drumuri continentale, la îndemână? Oho, bineînțeles!
Dar scrâșnetul magnetului de care pomeneam nu s-a încheiat odată cu proasta idee a celor care s-au gândit să-i spună, pentru câteva zile, în ianuarie 1990, Unirea Tricolor, pe ideea că ar fi continuat tradiția fotbalului din Obor. Din Obor, de lângă Obor, da, dar cu Internele aproape și cu Vasile Ianul, ceea ce era totuna, și mai aproape. Omul care dădea 100 de dolari băiatului din hotel care apăsa butonul în lift a pulverizat ușor mitul că Dinamo rămăsese o forță. Nu mai era, se transformase în talcioc.
Greu, foarte greu, și-a revenit. Așa se face că, în seara zilei de 1 iulie 1997, când în redacția celui mai important și profesionist ziar de după Revoluție, ProSport, al cărui prim număr avea să apară a doua zi, se căuta subiectul de deschidere al paginii întâi, Dinamo a bătut toate celelalte propuneri. Nu eu am dat titlul, care trebuia să fie de maxim 12 caractere, dar eram în sala de layout când cineva a zis: DINAMO IA TOT!
Sigur, ne refeream la Daniel Florea și la Daniel Rednic, aduși în Ștefan cel Mare de la Oțelul Galați, dar la ora aceea părea a fi o mare lovitură.
Au trecut 24 de ani, aproape un sfert de veac, de atunci. Dinamo a mai luat campionatul, de patru ori, și șase Cupe, a mai bătut pe Everton în Cupa UEFA cu 5-1, dar, încet-încet, a stins motoarele mari și, de vreo patru-cinci ani, a aprins luminile de avarie. Am mai vorbit însă despre asta. Altceva vreau să spun, dincolo de o istorie sentimentală care mă împiedică să fiu sincer dacă nu o amintesc întotdeauna. Dinamo a pierdut a șasea oară la rând în acest campionat, duminică seară și nici măcar asta nu ar fi noutatea, s-a mai întâmplat.
Ceea ce e de aplaudat, într-o mare agitată de necazuri și uriașe semne de întrebare, este atitudinea absolut minunată, cu adevărat excepțională, a jucătorilor lui Dinamo. Veniți după un 0-6 cu rivalul istoric, rezultat anihilant pentru mulți, acești băieți au dat tot. Tot ce se putea da, tot ce se putea face, tot. Au fost învinși încă o dată, cu 2-1, de Botoșani, dar au avut un penalty clar neacordat, au avut ocazii, au avut însă, mai ales, inimă și curaj. Nu au reușit mai mult, deși meritau mai mult. Au tras cu dinții de ei înșiși și de șansa, câtă a fost, pe care au avut-o în ultimele minute. Declarația lui Torje apropo de identitatea clubului său poate fi amendată, comentată, dar nu poate fi contestată. Colegii lui au dat tot ce-au avut în numele unei revanșe ținută cu propria memorie. Și puștii au amintiri, nu-i așa?
Dinamo vine de undeva de departe și merită respectul datorat de societate celui care a trăit multe, chiar dacă acum ia multe și dă puține. Sieși, celor care țin la ea și fotbalului a cărui istorie, în mare parte, a construit-o. Două mii de oameni au cântat ieri fără încetare, cu și fără nocturnă, scandând, aplaudând, înjurând, existând. E o formă de a înțelege viața lor de azi prin amintirile lor, sau ale altora de demult. Nu trebuie să fim de acord cu textul, e de ajuns să înțelegem spiritul acelei stări de a fi.
Ceva s-a întâmplat cu Dinamo în viață și în această țară, ceva important se va mai întâmpla. Acum e o stare între două lumi, una care ia și alta care dă, una care plătește și alta care pleacă, una care știe și alta care ascunde. Una care refuză să moară și alta care a încercat să dispară. Una care iubește și alta care pedepsește.
Dinamo ia tot. Dinamo dă tot. Nu însă și identitatea.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER