Diferenţa dintre „musical chairs” şi leapşa antrenorilor din Liga I există, dar e măruntă. „Musical chairs” este un joc în care participanţii mărşăluiesc pe o muzică aleasă special în jurul unor scaune care sunt cu unul mai puţin decât jucătorii (zece scaune la unsprezece combatanţi, să zicem). Când muzica se opreşte brusc, fiecare participant încearcă să-şi adjudece un scaun, iar unul dintre ei rămâne invariabil de căruţă. Jocul continuă la fel, cu o doză de imprevizibil care-i fascinează pe copii, ba chiar şi pe corporatişti uneori, când îi colindă ideea unui team-building departe de lumea dezlănţuită. Regulamentul diferă uşor în Liga I, unde goana după scaun (bancă tehnică) se face fără conştiinţa omului în plus.
Sigur, e nevoie de eforturi şi aici, dar ele sunt de altă natură: mai o autopropunere, mai un apropo, mai un răspuns la o întrebare pe care n-o pune nimeni, mai un lanţ sau măcar un lănţişor al slăbiciunilor etc. Cam toată lumea găseşte de lucru şi de mâncare. România e, o ştim deja, un spaţiu al concordiei şi al ospitalităţii, unde tradiţia (mai mult decât nobleţea) obligă. Ba chiar există situaţii în care sunt mai multe scaune decât participanţi, iar atunci – mai degrabă de nevoie decât de voie – îl ocupi cu cineva din anturaj: un om bun la toate, un dreptcredincios, un şofer cu talent. În general, un auxiliar cu vocaţia interimatului şi cu pretenţiile tunse scurt, regulamentar.
Echipa care stă astăzi pe locul 7 are un „modus operandi” care produce reacţii cu pendulare între perplexitate şi amuzament. După plecarea prin demisie a antrenorului, căutarea unui înlocuitor aminteşte de vorba unui secretar de partid de pe vremuri, care li s-a adresat colegilor aducându-le la cunoştinţă că „situaţia se ameliorează din ce în ce mai rău”. În temeiul logicii simple, s-ar cuveni ca echipa de pe locul 7 să curteze şi să momească antrenori de la echipele aflate pe locurile 1-6. Că reuşeşte sau nu, e altă discuţie. În schimb, contorsionând logica până la paroxism şi un pic dincolo de el, echipa de pe locul 7 caută salvarea printre antrenorii de la echipele de pe locurile 8, 11, 12 şi 15. Altfel spus, e nevoie de rezultate mai bune, care se pot obţine doar cu oameni care au obţinut până acum rezultate mai proaste. Stranie optică şi veselă adunare. Ilie Poenaru s-a chinuit ceva până s-o aducă pe UTA pe penultimul loc din clasament, care-i asigură o retrogradare tihnită, fără convulsii. E firesc, nu-i aşa?, ca un asemenea antrenor să fie menţionat pe lista doriţilor pentru echipa de pe locul 7, mai ales că unul dintre tenorii pronosticurilor ca nuca-n perete a decretat recent că „e un antrenor trăsnet” şi că – decisiv – „are sânge în instalaţie”. Antrenorul de pe 15 fiind trăsnet, era normal ca omologul de pe 16 să fie debarcat fulger, la capătul unui mandat mai bogat în vorbe decât în fapte şi după un meci ca o durere de dinţi fără calmante.
Nu-i vorbă, locul eliberat de Ilie Poenaru a fost ocupat repede, înainte să apuce să se răcească decent şi corespunzător. Nou-venitul este nimeni altul decât de-abia plecatul László Balint care aştepta în blocstarturi „noua provocare” (o formulă care nu are voie să lipsească din catalogul de poncife al niciunui amator de numire în funcţie). Dintr-odată, duse au fost amintirile neplăcute din primul mandat, risipitu-s-au scandările de demisie, uitate au fost clinciurile şi clenciurile care au condimentat relaţia dintre antrenor şi ce se găsea prin jur. Câtă vreme i se strigă „demisia” celui care m-a înlocuit, am tot dreptul să-l înlocuiesc şi eu. Acest exemplu de spirit cartezian l-ar face invidios pe Descartes, care nici n-ar mai apuca să gândească, deci să existe, când ar constata, teleportat în lumea noastră, cât de în largul lor se simt oamenii care funcţionează fără vertebrele gândului, ale demnităţii şi ale onoarei.
Şi FC Argeş a făcut o afacere de poveste după ce, ajunsă pe locul 8 în mare parte datorită lui Prepeliţă (minus ultimul meci), l-a dat afară pentru a-l aduce pe antrenorul echipei care ocupă acum gloriosul loc 14. Reţeta seamănă binişor cu cea a echipei de pe locul 7: luăm ceva de jos sau de foarte jos ca să ajungem sus (foarte sus e deja la graniţa imposibilului). Sigur, Marius Croitoru e un antrenor care arde pentru meserie şi care e mereu dispus să-şi trăiască ideile cu orice preţ. Asta nu înseamnă însă că mecanismele logice ale decidenţilor de la Piteşti funcţionează cum ar trebui. Ca în atâtea cazuri, ifosele discreţionare, jocul de-a Dumnezeu şi de-a „pohta ce-am pohtit”, plus mereu încurajatul „eu dau banii, eu comand”, ţin loc de discernământ şi argumente. Liga I riscă să devină (dacă n-o fi devenit) un cadril care se dansează într-o sală de bal îmbâcsită, cu oglinzi crăpate, candelabre şterpelite şi parchetul scos. Fiecare antrenor se ocupă, mai bine sau mai rău, de echipa lui şi stă cu ochii pe mişcările colegilor de suferinţă. E o vigilenţă care seamănă până la un punct cu cea a hoitarului rotind deasupra prăzii. Iar asta produce efecte. Încă suntem departe de Vanuatu în clasamentul FIFA, dar s-ar putea ca un ochi bine calibrat să descopere o măcar simbolică micşorare a distanţei.
Care e cel mai bun fundaș dreapta al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER