Dragostea în vremea licenței

Există și răgazuri. Trebuie să existe, nu se poate altfel. Când te simți mistuit sau măcar amenințat de neliniștile prezentului – „Ni se dă sau nu licența?”, „Vin sau nu banii?” – , poți să faci apel în formulă paseistă. Te răsucești pe călcâie, te arunci în trecut și-n felul ăsta potrivești o surdină pe gura gălăgioasă a clipei. Și nu, nu e doar un refugiu pentru ochelariști și melancolici. Fiindcă nu pleci doar în căutarea timpului pierdut, cu sau fără madlenă, ci și în aventura unei întregiri. Cum faci asta? Luând o carte dintr-un raft și lăsându-te dus, măcar pentru câteva ore de primăvară mirosind a liliac, într-o lume de parfum vechi și desuetudine, în care însă, vorba naratorului, viețuiesc oameni prin ale căror vine curge sânge, nu apă distilată. Cartea, publicată de editura Grinta (din păcate, cu sute de greșeli), se cheamă „Șepcile roșii”, se află la a doua ediție și ascunde o ciudățenie: deși e semnată de Ioan Chirilă, povestea o spune de fapt doctorul Mircea Luca, jucător din existența inter- și postbelică a Universității Cluj.

Personajele din „Șepcile roșii” nu populează un muzeu, ci aduc aminte de o lume. O lume care nu rimează cu forfota și împestrițeala de azi, cu zgomotul, graba și isteria mileniului trei. O lume clădită pe cavalerism și pe o anume demnitate a sărăciei. O lume altfel decât cea pe care-o vedem defilând azi sub ochii noștri intrigați și triști. Închipuiți-vi-i azi, în vârtejul hotelurilor de cinci stele, al limuzinelor și al avioanelor ultraconfortabile, pe fotbaliștii de atunci ai Universității dormind câte doisprezece într-o cameră înaintea unui meci important. Închipuiți-vi-i împărțindu-se câte patru la o țigară (ei bine, da, se mai trăgea din când în când un fum) și trasând pe foiță, cu creionul, locul până unde avea voie să fumeze fiecare. Închipuiți-vi-i plecând de la Cluj la Grenoble cu trenul și mâncând pâine cu brânză de burduf luată de acasă. Dar în același timp nu pierdeți din vedere că erau medici, arhitecți sau profesori, că știau să cânte arii din opere și că numele lor aveau o catifelare aristocratică.

Pentru cei cărora mirosul de gutui păstrate de bunici în șifonier nu le-a dispărut din memorie, povestea din „Șepcile roșii” e un desert rafinat. Pentru cei apăsați de neîmplinirile prezentului, e o consolare. Și pentru toți e dovada că fotbalul de aici n-a fost dintotdeauna o rezervație de bufoni, de escroci și de vandali. Pe de altă parte, talentul rebel al lui Aurel Guga, autoritatea întemeietoare a lui Iuliu Hațieganu, sobrietatea calmă a lui Lazăr Sfera și politețea de școală veche a lui Brutus Rațiu nu țin loc de licență. Însă contactul cu ele, fie și prin medierea unei cărți, îți înalță fruntea și îți spală sufletul.