Handbalul românesc în era PR-ului a la Caragiale: ori toți să muriți, ori toți să scăpăm. Ubicuu după succesul fetelor, președintele Dedu a dispărut din peisaj de la eșecul băieților

Fetele au obținut bronzul Mondialelor și datorită noului tip de management implementat la federație, acum se culeg roadele muncii depuse de conducere în ultimii doi ani, iată ce înseamnă să lucrezi și să faci lucrurile profesionist. Aceasta este esența discursului pe care Alexandru Dedu, președintele Federației Române de Handbal, l-a avut în seara în care România câștiga entuziasmant finala mică a Campionatului Mondial din Danemarca, la sfârșitul anului trecut. Modest și subtil, șeful handbalului românesc sublinia astfel rolul central jucat în performanța tricolorelor. Reorganizarea handbalului, măsurile luate de conducători dădeau, iată, rezultatele scontate.

Am așteptat, începând de joi, apariția președintelui după ultima realizare a mandatului său: naționala masculină a ratat, la mijlocul săptămânii, calificarea în play-off-ul Mondialelor. Pe cât de bărbătește își asuma luna trecută meritul de a fi orchestrat bronzul fetelor, pe atât de discret a rămas Alexandru Dedu acum, după eșecul băieților.

Câteva lucruri ar trebui, totuși, menționate, în absența unei explicații oficiale. Fetele din naționala României care în decembrie a câștigat bronzul la Mondiale joacă împreună de aproape 10 ani. Media de vârstă a lotului nostru, 28 de ani și 6 luni, a fost una dintre cele mai mari la competiție. 7 dintre cele 16 fete sunt trecute de 30 de ani (3 au împlinit chiar 35), alte 6 au între 25 și 29 de ani. E greu de găsit vreo legătură între prezența acestor fete (unele dintre ele au peste 100 de meciuri la națională) la lot și venirea lui Alexandu Dedu la șefia federației. Cu Dedu sau cu Gațu președinte, lotul ar fi fost același. În paranteză fie spus, din generația 1996-1997, campioană mondială la junioare acum doi ani, nicio singură jucătoare n-a fost cooptată în pregătiri sau măcar în lotul lărgit.

Nu știu la ce s-a referit Alexandru Dedu când a evidențiat noul management ca sursă a succesului. Cristina Neagu a fost cea mai bună jucătoare a lumii înainte de alegerea actualului șef al handbalului românesc și, foarte probabil, va rămâne cea mai bună chiar dacă acesta nu va mai fi președinte după următoarele alegeri, în 2018. Aurelia Brădeanu (36 de ani), Valentina Ardean Elisei (33 de ani) și Paula Ungureanu (35 de ani) au făcut parte și din naționala tricoloră care câștiga medalia de argint la Mondialele din 2005 (moment în care Dedu încă mai era legitimat, ca jucător, în Spania, la Pontevedra). În sfârșit, aproape jumătate din lotul laureat cu bronz la Mondialele „lui Dedu”, din 2015, a făcut parte din națională și în 2010, când tricolorele au obținut locul 3 la Campionatul European. Ada Nichita, Oana Manea, Melinda Geiger și Cristina Neagu au fost în teren, pe lângă cele trei veterane amintite mai sus, și la victoria contra Danemarcei din finala mică a Europenelor din 2010. După cum se poate observa, România învinge Danemarca de ceva ani și cu, și fără Dedu președinte. Ba, mai mult, obține performanțe indiferent că pe banca tehnică stau românii Tadici (2005), Voina (2010) sau suedezul Ryde (2015).

Chindia câștigă la Chiajna. Celea a marcat contra Concordiei dintr-o poziție suspectă de offside

20:16

„E păcat”. Jucătorul rus care n-a jucat la Sankt Petesburg a stârnit reacția unui alt star din ATP

20:16

Aceste rânduri n-ar fi existat fără diferența stridentă dintre realitate și PR. La doar câteva zile după ce releva importanța jucată de administrația sa în obținerea medaliei la Mondiale, Alexandru Dedu se retrăgea din prim-plan când României i se lua dreptul de a organiza, în primăvară, turneul de calificare la Olimpiadă. Cutuma din handbal spune că echipele clasate pe locurile 2, 3 și 4 la Mondiale sunt gazde în cele trei grupe preolimpice, iar România (locul 3) îndeplinea acest criteriu. Danemarca (locul 6 la Mondiale) a avut însă o un lobby mai puternic și, în timp ce președintele federației noastre ținea discursuri la festivități, nordicii convingeau Federația Internațională că România nu e capabilă să organizeze turneul preolimpic. Alexandru Dedu nu a mai avut intervenții intempestive în emisiunile TV, nu a mai organizat întâlniri cu presa, nu a mai ținut să fie vizibil. Un comunicat al federației s-a strecurat timid în căsuțele poștei electronice pe adresa redacțiilor. Și cu asta, basta.

A fost această decizie a Federației Internaționale o dublă umilință și o diminuare a șanselor de calificare la Olimpiadă în același timp.

1) Organizarea competiției în patru (România, Danemarca, Muntenegru și Uruguay) în altă țară decât cea a echipei favorite nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp. Veți spune, poate, că e posibil ca, indiferent ce am fi făcut noi, decizia să fi fost aceeași. Poate, dar problema e că excelenta noastră administrație  de la federație habar n-a avut ce se întâmplă în birourile IHF până în clipa în care s-a dat anunțul oficial.

2) Explicația furnizată de federația internațională, cum că în România nu sunt condiții civilizate, este o palmă grozavă – o ducem rău, dar chiar în peșteri nu trăim. Până la urmă, Bucureștiul a organizat chiar și întruniri NATO, iar Clujul poate primi oricând, în condiții excelente, nu numai un turneu de patru echipe, dar și o competiție în toată regula, cum va și face, de fapt, anul viitor, la Europenele de gimnastică.

3) În sfârșit, pierderea avantajului conferit de terenul propriu și de susținerea publicului atârnă greu pentru că principalele adversare se numesc Danemarca și Muntenegru, formații de prim-plan la nivel mondial, iar la Olimpiadă se califică doar două din cele patru echipe.

Despre toate acestea n-a vorbit și nu vorbește președintele federației de handbal. Încă aștept de la Alexandru Dedu, președintele federației române, o explicație pentru eșecul administrației sale de a păstra ceea ce ni se cuvenea (organizarea turneului de calificare la Olimpiadă). Și, desigur, o asumare – sau nu – a proaspătului eșec al naționalei masculine. La drept vorbind, toat[ situația are o doză de tragicomic. Alexandru Dedu promitea grav, la sosirea fetelor de la Mondiale, că handbalul românesc nu va muri. Dar marea provocare nu era de a se asigura că excepționala generație a fetelor va rămâne excepțională și în continuare, ci că handbalul masculin își va opri căderea fără sfârșit. Până la urmă, nu s-a întâmplat nimic neobișnuit în ultima lună: naționala feminină a obținut un nou rezultat bun, pe când cea masculină a împușcat încă o ratare.

P.S. În tot ceea ce face și spune, Alexandru Dedu aduce mai degrabă a politician și nu a șef de federație sportivă. Își administrează cu grijă imaginea publică și relațiile, stăpânește regulile PR-ului, știe să iasă în față în momentele fericite și să rămână „low profile” când treaba merge prost – e și ăsta un mod de a-l readuce în prim-planul secolului XXI pe Rică Venturiano: „Ori toți muriți, ori toți să scăpăm”. Poate că handbalul românesc are nevoie de un astfel de conducător, dacă își pune abilitatea de PR în slujba comunității. Acum nu mai e suficient să câștigi, contează și să știi să-ți împachetezi victoriile. Dar, pentru a obține aceste victorii – adică să ai ce împacheta -, e nevoie și de altceva în afara unor apariții oportune la televizor.