„Ministerul e de vină! S-a pus ăștia cu camerele pe noi!”, se
oțărea la avizier un manelist deghizat în licean, nervos
nevoie-mare după anunțarea rezultatelor de la Bacalaureat.
Concentrată ca o cianură, în exprimarea aceea șchioapă zăcea toată
otrava învățământului românesc, toată ignoranța vopsită cu
impostură și tupeu care a surpat din interior un întreg sistem de
valori.
Ascultându-l pe „decarul” tricolorilor mici marți seară, după ce
România a devenit oficial cea mai slabă echipă a Europenelor sub 19
ani găzduite la București, am înțeles că răul a contaminat pânza
freatică a mentalității unui popor. Niculae Stanciu, singurul
fotbalist român remarcat – dacă se poate vorbi despre așa ceva – la
turneu, se plângea că „oamenii de fotbal”, mereu nemulțumiți și
cârcotași, nu sunt capabili să aprecieze la justa sa valoare
evoluția tricolorilor mici. Un truism, ținând cont că „oamenii de
fotbal” din România nu sunt capabili, în general, de nimic. Dar
gestul puștiului, de a arăta spre paiul din ochii altora, n-a
însemnat decât un alt mod de a spune că „s-a pus ăștia cu camerele
pe noi” la doar câteva secunde după ce promoția 2011 luase nota 1
la Bacalaureatul fotbalistic…
Dar prestația celor mai buni tineri din România la încheierea
junioratului, alăturată declarației tupeist-uluitoare a lui Nae,
poate da un indiciu pentru cei care încă mai caută explicația celei
mai bruște scăderi valorice din istoria fotbalului românesc. Vorbim
despre lipsa specialiștilor, a bazelor de pregătire, a interesului
pentru copii și juniori… Argumente logice, care țin până la un
punct. Însă Brazilia, Mexic, Argentina, Uruguay, Coasta de Fildeș,
Camerun, Ghana și Nigeria nu au producții-record de jucători
valoroși la hectar pentru că beneficiază de un sistem performant,
condiții impecabile, alimentație științifică și antrenori
competenți. Cauza primordială a dezastrului se ascunde în cei șapte
ani (lipsă) de acasă, în modelele greșite care li se arată
copiilor, în atitudinea belicoasă a părinților revoltați că tocmai
„ai lor” n-au fost lăsați să copieze, în credința că viața poate fi
trăită păcălindu-i pe alții, că obrăznicia poate înlocui cu succes
orice alt argument și că, în general, nu e nevoie de efort pentru a
te realiza.
De fapt, aici se despart apele. Cei 70 la sută care gândesc așa
rămân la poalele muntelui, copii talentați care – ce vorbă veche –
vor „muri” speranțe. Pe ceilalți 30 la sută încă mai avem ceva
șanse să-i vedem, peste ani, jucând la Real Madrid sau la
Barcelona…