Ce nu-i convine lui Reghe?

Cu toate că Steaua merge ceas, Laurențiu Reghecampf are aerul că-l deranjează ceva. Parcă nu e el, n-arată ca un antrenor care conduce în clasament, a făcut un rezultat bun în Europa și s-a calificat în Cupă. Senzația pe care o lasă, în ciuda laudelor cu „Tata Reghe” venite dinspre loja oficială, e că opera încă nu e completă. Iar acesta pare să fie motivul pentru care Reghe a decis la un moment dat să-și sisteze (sau doar sa-ți rărească?) aparițiile televizate.

Când rezervele îți arată că sunt de calitate, când Mihai Costea dă două goluri după ce n-a mai jucat de o grămadă de vreme, ar trebui să țopăi într-un picior. Dar ce te faci cu Gardoș, care o comite în serie? Dar cu Pîrvulescu? Viața e astfel făcută ca să nu fie niciodată totul ok, de la un capăt la celălalt.

Dar nu asta pare să fi generat starea de încruntare a antrenorului. Accidentări au mai fost și vor mai fi, cartonașe roșii s-au mai luat și se vor mai lua. Altceva pare să-l nemulțumească, și nu pare să fie vorba despre comentariile care s-au făcut după Stuttgart și nici despre întrebarea eternă dacă se bagă sau nu patronul peste el.

Problema pare să fie mai delicată. Luni seara, Steaua a obținut un rezultat istoric, în sensul că nu mai bătuse Rapidul de zece ani pe teren propriu. Și a făcut un joc foarte bun, meritând să câștige mai clar decât cu acel gol din prelungirile prelungirilor. În loc să se vorbească despre echipă, despre joc, despre schimbări, despre tactică, adică, mai pe românește, despre antrenor, zilele consecutive meciului au fost acaparate de chestiuni colaterale. În ziare și în emisiunile tv, Eugen Grigore, Gabi Safta sau acel suporter care nu se va ști niciodată dacă l-a lovit sau nu l-a lovit pe Herea au fost personaje mai importante decât Chipciu, Bourceanu sau Tătărușanu, eroii pozitivi ai Stelei. E un firesc și explicabil sentiment de frustrare, e ca și cum ai juca memorabil pe scenă rolul lui Hamlet, însă în cronici s-ar scrie că pe craniu se vedea o zgârietură sau că dintr-o scândură a scenei ieșea un cui. E normal să fii nemulțumit când apar astfel de lucruri, dar e la fel de normal să te consolezi că ele fac parte din peisaj.

La 37 de ani, un antrenor vrea mult mai mult ca la 50. La o vârstă coaptă te mulțumești cu punctele din clasament și cu banii care-ți intră în cont. Când ești tânăr, vrei mai mult. Vrei ca lumea să vadă cât de mult muncești, ce bine e pregătită echipa și cât de inspirat ești pe bancă. Dar n-ai cum să le spui fanilor să fie mai atenți la bannere sau crainicului să nu se mai lase luat de val. Bagi capul între urechi și muncești mai departe, sperând că va veni acel meci perfect în care va fi de analizat doar prestația ta și a echipei. Fii sigur însă că dacă echipa nu-ți va merge și nu vei avea rezultate, vei deveni tu subiectul principal, peste suporteri și peste orice. N-ai ce să faci, asta-i viața!.