Acum patru ani, la Craiova, din „Seara Campionilor” au fost donați aproximativ 225.000 de dolari, folosiți pentru modernizarea Secției de pediatrie a Spitalului Județean.

„Fondurile au crescut exponențial. În 2005, după meciul cu Brazilia de la Timișoara, am donat 450.000 de euro folosiți la ridicarea unor case pentru sinistrații din Moldova. Aici au intrat și cei 200.000 de euro donați de Ion Țiriac și de fiul său. Anul trecut, după meciul de la Cluj, organizat pe o arenă mai mică, 202.000 euro au mers către «SOS Satele Copiilor», o campanie la care Gică Popescu e partener”, explică Mihai Neguț, unul dintre organizatorii „Serii Campionilor”.

În 1994, tricolorii au plecat spre America aproape în anonimat. Chiar dacă Hagi trecuse pe la Real Madrid, chiar dacă Gică Popescu juca la Eindhoven și intrase în cătarea Barcelonei lui Cruyff, chiar dacă se vorbea de Belo, de Răducioiu, de Dan Petrescu… Pele vedea Columbia mare favorită la titlul mondial. Iar noi urma să deschidem chiar cu Columbia!

Patru ani mai târziu, deși erau mai bogați, mai împliniți și celebri, tricolorii au plecat spre Coupe du Monde în și mai mare anonimat. Intraseră în silenzio stampa! În 2000, Gică Popescu avea curajul să vorbească despre o mare lovitură pe care România o putea da în Belgia și Olanda. Dădea exemplul personal de la Galatasaray. Cu el și cu Hagi pe teren, turcii uimiseră Europa cucerind Cupa UEFA chiar în acel sezon.

În toamna lui 2003, în biroul din Floreasca al, pe atunci, proaspătului impresar Gică Popescu a intrat un tip hotărât. „Gică, ce ai zice de un meci de retragere?”. Pe când lucra la McCann, Mihai Neguț crease conceptul pentru „Gala Hagi”, în urma unei idei a lui Bogdan Enoiu. În mai 2004, stadionul „Ion Oblemenco” găzduia prima ediție a ceea ce avea să devină un brand: „Seara Campionilor”.

Dinamo l-a pomenit toată primăvara pe Mircea Lucescu, dar a instalat până la urmă un alt Mircea. Pe Rednic. Rednic face parte din „comandoul Hunedoara”. În volumul „Pe marile bulevarde ale fotbalului”, dedicat calificării la Euro ”84, Ioan Chirilă povestea cum o Dacie roșie cu număr de Hunedoara parca nervos în fața sediului FRF de pe Vasile Conta. Casa Fotbalului s-a inventat mult mai târziu. Din ea coborau cei cinci membri ai comandoului: Lucescu, Andone, Rednic, Gabor și regretatul Mișa Klein.

Portughezii au dat de pământ cu Boavista Porto, cam a patra echipă a lor din toate punctele de vedere și fostă participantă în Champions League, trimițând-o direct în Divizia B. Italienii nu s-au sinchisit de palmaresul lui Juventus, polonezii și-au aruncat câțiva oameni de fotbal în boxa acuzaților, sârbii la fel.

Pentru că, așa ungur cum e, Arpad Paszkany merita, după 50 de milioane de euro investiți, acest titlu de campion.

Pentru că sub bagheta lui Ioan Andone, CFR Cluj a jucat în prima parte, într-o perioadă fără butoane, fără brichete și fără blaturi, cel mai exact fotbal din prima ligă. E drept, ajutată uneori de arbitri.

Pentru că, vara trecută, când barosanii fotbalului nostru se bronzau prin Hawaii ori Caraibe, Iuliu Mureșan făcea plajă printre oazele de moloz așezate pe șantierul din care s-a ridicat noul stadion.

Nu știu dacă Dinamo și-a salvat sezonul prin victoria de duminică seară, dar în mod cert și-a salvat onoarea. Poate au contat și banii veniți dinspre Cluj, dacă or fi, dar la fel de bine, de fapt la fel de rău, ar fi putut conta și cei veniți, of course, în punga de plastic, dinspre Pipera.

În criză de timp, de idei, de formă a propriei echipe, Gigi Becali vorbea sâmbătă despre un „împrumut nerambursabil” pe care ar fi fost decis să-l ofere acționarilor din „Ștefan cel Mare”. Astfel, după atâtea porecle și expresii nefericite aruncate de latifundiar prin ceața fotbalului românesc, cu o zi înaintea derby-ului mai inventase una. Simțea că-i fuge pământul de sub picioare, ce ironie, tocmai lui, stăpânul pământurilor!

Când Gigi Becali a aruncat povestea cu butoanele și a promis că „nu se poate să ia ungurii campionatul”, am crezut că bate câmpii. N-ar fi fost pentru prima dată. Mai apoi a promis că de Paște Steaua va fi lider, deși la momentul declarației CFR avea destule puncte avans. Am zis că e laudă. Gigi Becali n-a glumit. A apăsat din plin pe butoane. La celălalt capăt al mesei de manevră s-au găsit destui amatori. Inclusiv, poate, Mircea Sandu și Dumitru Dragomir, complici prin tăcere cel puțin la marșul triumfal al Stelei, tare ciudat pentru o echipă care s-a poticnit deseori.

Așadar, Craiova n-a putut încurca Steaua, dovedindu-și statura de echipă inimoasă, dar fără anvergură. Câtă diferență între felul în care s-a bătut Poli Timișoara în Ghencea și stilul fricos abordat de olteni chiar la ei în bătătură, în Sâmbăta Paștelui! Au surprins mai ales lipsa răutății din jocul craiovenilor, distanța apreciabilă între declarațiile războinice de dinainte de meci și evoluția palidă din teren. Elocvent, în prima repriză, Zapata și-ar fi putut înainta dosarul de pensie.

În 2000, lupta pentru evitarea retrogradării a dat campionatul peste cap. În decurs de trei zile, FC Brașov a bătut atunci pe Dinamo și Rapid, adică locurile 1 și 2.

Dinamo e Craiova de acum câțiva ani, când rubricile de sport tv începeau cu știrea „Azi, la Universitatea nu s-a mai schimbat antrenorul”. Dacă și Cornel Dinu s-a săturat de situația de la Dinamo… Se plângea Mister că nu-l ascultă acționarii. Cine să te asculte, Mister? Badea, Borcea, Bușcă, Turcu… Care mai de care. Unde erai, Mister, când ei luptau cu marele Inter? Dar când răstigneau Hamburgul unde erai? Sau când urcau, unul câte unul, în avionul de Guadalajara?

Dorinel Munteanu a fost unul dintre bravii jucători ai Generației de Aur. Când reflectoarele luminau mai ales către Hagi, Popescu ori Petrescu, Dorinel asigura spatele.

Spre finalul anilor 80, când Dinamo era fluierată pe multe stadioane ale țării, Mircea Lucescu i-a transferat de la Craiova pe Balaci și Cămătaru. „Oamenii asociau Dinamo cu Miliția… Echipa era primită cu ostilitate.

N-am băut din aceeași cană cu Vali Moraru. Ce-i drept, am împărțit în mai multe rânduri același pupitru la „Special”, pe Sport.ro.

Ce începe rău se termină și mai rău, zicea Murphy. Ionuț Lupescu a sărit, acum vreo doi ani jumate, în barca lui Mircea Sandu, după ce atâta amar de vreme înotase pe sub ambarcațiunea Nașului cu burghiul în dinți să meșterească niscaiva găuri. O fi fost bine, Ionuț?

Rapid va coborî duminică în iarba din Bănie după fix 25 de ani de la triumful Universității în fața fioroșilor nemți de la

După ce postul Acasă a spart plafonul audiențelor cu „Numai iubirea”, cică prima telenovelă tip produs mioritic, și după ce a bătut cu „Inimă de țigan” audiența de la Israel – România, cei de la Sport.ro ar putea să schițeze regia la, să zicem, „Farmecul vieții”.

Dacă socotim că și Cornel Dinu a avut atribuții de tehnician, Dinamo se află, odată cu instalarea lui Gigi Mulțescu, la al cincilea tehnician. Într-un singur sezon! La capitolul numiri și demiteri în ultimul deceniu numai, Dinamo poate bate la fund chiar și fantoma mergătoare care se cheamă Universitatea Craiova, altă fruntașă pe ramură. Și se mai miră acționarii că nu merge treaba-n „Groapă”…

Dacă „societățile”, ca să folosim un termen drag „familiei Dinamo”, domnilor Badea, Borcea, Turcu, Bușcă, pardon Walter, ca să-i cităm în ordinea funcțiilor, nu știm dacă și a gradelor, ar avea aceeași consecvență printre manageri, precum banca tehnică, domnii respectivi ar figura în Top 300 la rubrica „Falimente, pierderi, prăbușiri”.

Ani la rând, fotbalul românesc a făcut plecăciuni în fața lui Alexandru Tudor. Nu se știe prea bine din ce motiv. Poate că, într-un arbitraj dominat de indivizi care sunau cluburile încă de joi să fie așteptați cu limuzina la scară și plicul aferent la meci, cel poreclit Brad Pitt părea din alt film.