O spune Gigi Mulțescu: „Alegerea lui Tamaș nu e chiar atât de inedită pe cât pare. E unul dintre șiretlicurile antrenorilor. Și eu am testat această variantă de vreo trei ori la echipele pe care le-am pregătit. De două ori mi-a ieșit cum nici nu m-am așteptat. Jucătorul simte că are o responsabilitate în plus, pe gazon, în vestiar, afară. Poate fi o soluție”.

Chiar și în cazul lui Tamaș, de ce nu? E una dintre ultimele încercări, poate chiar ultima, de a-l aduce cu picioarele pe pământ, vorba lui Dănuț Lupu, alt zurbagiu la viața sa, strunit anevoie chiar și de Mircea Lucescu, mentorul căruia i-a scos destule fire albe. Brânză bună în burduf de câine, zicala care i se potrivește atât lui Lupu, cât și lui Tamaș.

Până acum, Tamaș a ales doar varianta comodă, călduță, ascunzându-se după anonimatul găștii, una dintre explicațiile pentru care s-a simțit străin la propriu și la figurat la Celta, Spartak sau Auxerre. Azi, din bufonul clasei tupilat într-una dintre ultimele bănci, Tamaș s-a trezit elevul de serviciu care verifică scrupulos unghiile și batistuțele colegilor amuzați.

Se spune că a fost alegerea vestiarului, un pui de frondă la sugestiile conducerii, după ce și Adrian Cristea a refuzat baderola cu o modestie ironizată stupid de fani. Nu mai contează cine, cum a decis, dacă nici varianta banderolei nu iese, atunci tuturor nu le mai rămâne decât să-l împuște pe Tamaș.

Călătorului îi stă bine cu drumul. Pe Marius Niculae îl ard călcâiele, are un dor de ducă nebun care a luat-o cu mult înaintea poreclei. Sau poate că la asta s-au și gândit cei care i-au zis „Săgeată”. De la epoca Sporting, cea mai vânjoasă și mai suculentă din carieră, Niculae n-a stat mai mult de un sezon pe acolo pe unde l-au purtat ghetele. Standard, Mainz, Inverness și acum Dinamo, dacă se împlinește transferul la Terek, noul orizont roșu.

La acest capitol, dintre internaționalii la zi doar Tamaș și Codrea îi mai pot face concurență. Până să prindă rădăcini florentine, chiar și Mutu își depusese candidatura la topul plimbăreților.
Borcea e un mister al medicinei. Cum de nu s-a ales cu lumbago după câți jucători a dus în cârcă pentru transferuri.

Acum l-ar căra și pe Niculae până în Cecenia pentru două milioane. Niculae nu lasă să se înțeleagă că ar fi băbuța din banc traversând strada în spinare, deși nici prin cap nu-i trecea să ajungă pe trotuarul de vizavi.

Niculae n-a zis nu, perspectiva salariului diminuat la Dinamo l-a convins, iar peste un an ar putea face cale-ntoarsă și singur. Niculae, cel care plesnea de fericire la revenirea în națională, mai are o dilemă: cine îl duce în cârcă pe selecționer la un meci al lui Terek până la Vladivostok? Dacă îi mai dă fiori subiectul.

Mai toate celelalte propuneri erau neserioase și nu puteam să le luăm în calcul, așa a justificat șeful Metrorex opțiunile în schimbarea denumirii a opt stații de metrou. IMGB în Berceni, Industriilor în Preciziei ș.a.m.d. Imaginație greu încercată.
Una dintre propunerile neserioase a fost Mircea Lucescu. Cu câteva luni în urmă, la ceasul la care antrenorul lui Șahtior pregătea finala Cupei UEFA, buletinele de știri sportive se amuzau pe seama probabilului anunț din difuzoarele calului de fier subteran: „Atenție, urmează stația Mircea Lucescu, cu peronul pe partea dreaptă!”. La rându-i amuzat, dar și încurcat de postura inedită, Mircea Lucescu savura cu nesaț propunerea, ochii-i sticleau către plăcuța imaginară pe care-i era scris numele. A fost înfrânt însă, el și toate celelalte nume sportive cu greutate nepropuse, de opțiunile Preciziei și Laminorului, versiunea stalinistă a Larometului, numele înlocuit. Stația cu pricina, prăfuită pe hârtie, unde o macara ruginită nu mai râde de mult în soare, e la numai o aruncătură de băț de baza ProRapid, acolo unde Luceștii au avut ceva de spus nu doar bucureștenilor.
După cum sunt rase azi arenele sportive, iar Ștrandul Tineretului își așteaptă rândul, numele fostelor glorii sportive nu vor mai avea loc niciunde. Nici măcar pe o plăcuță de stradă de mahala.

Istoria cu Esteban Vigo pare să se repete. De la parașutarea lui El Trabajador pe banca lui Dinamo, acum vreo trei ani, niciun alt antrenor străin până la Bonetti n-a avut parte de o presă atât de ostilă. Colegii de la cotidienele centrale au desființat opțiunea lui Dinamo. Titlurile sunt parcă vorbite. Antrenor de județeană, de Serie C. Din texte nu lipsește decât întrebarea dacă până la urmă omul de casă al lui Vizer are de fapt carnet de antrenor.

Excepție au făcut jurnalele de sport, poziționate în standby. Deocamdată, Bonetti e doar o enigmă pentru Dinamo, pentru noi toți. Nu și viceversa, după primele declarații de la Otopeni. În fond, de ce nu l-am crede că știe destul de multe despre Dinamo?! Adică Lobonț, Dănciulescu, drama titlului ratat, viesparul în care și-a vârât capul fără plasă protectoare. Poate bravează ca să nu scape vrabia din mână, pe care, după CV, n-a mai prins-o până acum. Ne vom dumiri câte parale face, toate la vremea lor.

Ochii văd, inima cere. Și cam atât. Lui Bozovic îi plouă în gură după Steaua și viceversa, Zicu e cotă parte din îmbufnarea lui Turcu pe ceilalți acționari de la Dinamo, lui Adrian Cristea îi fac cu ochiul și CFR, și Steaua. Doar câteva nume vânturate azi la bursa transferurilor. Câte dintre acestea vor fi ceva mai mult decât un pretext de-o cafea între părți? Probabil că niciunul.

E criză și fiecare conducător se va gândi de zece ori până să pună pe masă o sută, două de mii, nici pomeneală de vreun milion de euro. Blocajul e evident, sugrumă, iar goana după jucători liberi de contract nu rezolvă mare lucru.

Italienii au o soluție de rezervă pentru momentele în care trebuie evitată o nebunie financiară. Schimbul de jucători. Istoria lui calcio e țesută cu destule povești picante. Capello contra Benetti, Boninsegna contra Anastasi între multe altele, toți internaționali la zi. Toată lumea a avut numai de câștigat. Juve, Inter, Milan, jucătorii.

E o joacă adevărată, ca la Divizia Fantastică, oarecum. Steaua l-ar vrea pe Bozo, Rapid caută portar (Zapata?), Dinamo n-are mijlocași de bandă dreaptă, Steaua are prea mulți și tot așa. Dacă tot nu sunt bani de rulaj, iar tensiunile din vestiare stau să explodeze peste tot, nu doar la Steaua. Am mai scăpa și de jurămintele infantile de iubire. În fotbal se moare mai repede decât își închipuie unii.

Am uitat deja că, până la urmă, a fost totuși finala CFR-ului, modelul de mercenariat pe care, de doi ani, mai toți încearcă să-l copieze și nu le iese mai deloc. Am uitat deja că a fost finala lui Culio, Deac, Dani, Mureșan sau Tony, cu un cap peste parteneri, fără să se ridice pe vârfuri ca premierul în pozele de grup. Nimeni n-a mai avut nici ochi, nici chef pentru fosta și actuala deținătoare a Cupei pentru că timișorenii au furat finala.

Stânjenit, Mircea Lucescu se mai felicita o dată că nu s-a întors în balamucul ăsta. Călăii, închipuiți ori nu, și victimele care-și făceau dreptate cum le tăia capul se amestecaseră într-atât încât nu mai știai care sunt unii și care ceilalți. Nu-i mai deosebea nimeni. Chipul lui Mircea Sandu, omul negru după poliști, se multiplicase de sute de ori în galeria bănățeană.

Prin comparație cu ce însemnau familia Agnelli și Juventus pentru Europa, Marian Iancu e un purice. Cât era Juve de colos continental, Agnelii n-a comandat retragerea de la festivitatea de premiere după o finală C1 marcată de o gravă eroare de arbitraj, care-l scosese din minți pe Platini, gata să-l strângă de gât pe Nicu Rainea. Juve a băut cupa amărăciunii și și-a strigat nedreptatea doar de a doua zi.

Bucur și Karamianii au ratat o finală, dar Iancu a pierdut chiar două și acum își duce povara de a fi confundat cu Mircea Sandu, călăul.

Nu vă mai răzbunați pe telecomanda care nu v-a lăsat să vedeți decât meciurile de pe Antena 1! Campionatul s-a încheiat. Cel mai nevizionat campionat de două decenii încoace. Purici pe două treimi dintre ecranele patriei.

Dacă licitațiile pentru drepturile TV ale primei ligi ar fi în sine o artă, atunci Dumitru Dragomir ar fi Picasso. Șeful Ligii a vândut un tablou unui colecționar excentric, care a dat banii doar ca să se fălească față de amici și, bineînțeles, să moară de invidie tot cartierul. Nota bene, Dragomir a vândut imaginea unei firme de cablu, nu unui paravan numit consorțiu. Dragomir a pus Craiova și Vaslui în poalele unui operator TV care e pe locul 3 dintre doi alergători de cursă lungă. Aroganța și interesul fostului precupeț de pungi de plastic și cafea au mers până acolo încât ne-a înghiontit pe toți să ne mai cumpărăm o farfurie. Ce mai conta că o sârmă aducea deja majorității o sută de posturi? Nu însă și canalul Mitică TV.

Sarcasmul lui Dragomir e comparabil doar cu cel al foștilor săi șefi pe linie de partid și de grad care invitau prăpădiții sătui de iaurt să-și mai cumpere o mașină. Una care să aibă număr cu soț, alta f

Nu scrie nicăieri că titlul trebuie să dea din coadă pentru Dinamo măcar din doi în doi ani. De două decenii, Liverpool farmecă în finale europene de legendă, înalță cupe continentale câștigate fabulos, dar acasă n-a mai pupat un titlu de campioană din 1990. Nu de doi-trei ani. La Dinamo e însă înmormântare pentru ceea ce-și închipuie că e al doilea sezon ratat. Locul doi se traduce numai în apocalipsă. Trebuie ras totul, să nu mai rămână cărămidă pe cărămidă. Chiar și bucătarul trebuie declarat liber de contract. Ce tragedie haioasă!

Craiova a fost legănată de valul simpatiei cvasigenerale în ultima săptămână. A sedus forcingul din sfertul de oră al adevărului din Giulești, dar mai ales a stârnit patimile tuturor vizavi de ce i se cocea la comisia de licențiere. Părea nedreptatea geamănă a depunctării Timișoarei.

Craiova s-a tot legănat până a ațipit. În Ghencea, trupa lui Jerry Gane a propus cea mai moțăită repriză secundă din acest finiș de campionat în care până și condamnatele Farul și Buzău au tras cu dinții de scor. Ieșirile

Era la mintea cocoșului. Bineînțeles că Simao i-a pierdut titlul lui Dinamo. El era de fapt mărul stricat din coș și i s-au dat papucii. Oricum nu-i mai era de niciun folos lui Rednic, întrucât pentru eliminare lua vreo două etape, câte au mai rămas din sezon.

Precum cazul Simao, așa au tratat Borcea, Turcu și ceilalți toate ieșirile din decor. Hai să ne prefacem că tăiem în carne vie. Simao n-a tras pe fugă o dușcă precum zugravul care își face de drum pentru o bidinea și se oprește cinci minute la birtul din colț. Portughezul l-a avut coleg de noptieră și de necaz pe Adrian Cristea, iar despre ultimul în presă nu e decât un perdaf al conducerii clubului vizavi de excesele sale sentimentale.
Pe cât de tunătoare era vocea lui Borcea la plecarea spre finala UCL, pe tot atât de molcomă va fi la revenirea de la Roma.

Mai avem două etape de jucat și nu totul e pierdut, va argumenta replierea. Tot câteva etape de disputat mai erau și-n toamnă, când a izbucnit scandalul maneliștilor. O zi, două execuții publice în media, apoi batista pe țambal. De-atunci, în toate momentele încruntate ale sezonului, fiecare petrecăreț a putut să se rățoiască aidoma lui Tamaș: „De ce mă vedeți numai pe mine că mai beau un pahar?!”
În folclorul gazonului, nu sprițul ucide fotbalistul, ci fusta mini. La Dinamo se cam îmbină într-un cocteil.

Nu știu cine e Tim Rich de la „The Guardian” și nici care e tematica subiectelor abordate de regulă în tabloidul britanic. Jurnalistul a publicat în ediția de marți un Top 10 all time al fotbaliștilor care ar merita o subliniere pentru un gest mișcător de fairplay, eterna și fascinanta obsesie a Insulei.

Misterios, nu se știe cum, dintr-un colț uitat de lume de unde în media londoneză răzbat doar știrile cu dezumanizați care-și vând puradeii, pe lista lui Tim Rich apare și numele lui Costin Lazăr. Subiect bătătorit pe când

Televiziunile au amplificat incidentele premergătoare derby-ului de vineri din Ghencea. Toate televiziunile. Câteva înjurături și niște pumni amenințători într-o stație de tramvai, o mână de giboni pierduți în epoca de piatră și trei fetițe de șotron în fața blocului scandând „Steaua, Steaua” păreau în reportaje adevărate lupte de stradă.

S-a exagerat. Poate pentru că a venit vremea exagerărilor celorlalți. Tuturor celor care nu mai au loc pe stadioane de ultrași, tuturor celor cărora le-au fost boțite mașinile doar pentru că se nimereau în drumul hoardelor, tuturor celor cărora li s-au devastat magazinele, cameramanilor TV schilodiți cu lanțul sau cu piatra de bordură.

În prime-time, la televiziunile comerciale, un film artistic e spart în medie cam la o jumătate de oră de pauzele de publicitate, care se învârt în jurul a 8-10 minute. Sunt momentele în care e scotocit frigiderul, se face o cafea, se fumează o țigară în balcon. După care, reveniți în fotoliu, ne tot întrebăm unde naiba s-a frânt acțiunea filmului până să vină tanti cu detergentul. Situație răsturnată în cazul derby-urilor, producțiile de primăvară. A tuturor derby-urilor din acest retur. Din fiecare dată nu ne-am ales cu mai mult de 5-6 minute de miez. Cu tot cu reluările golurilor sau ale fazelor importante din mai multe unghiuri.

Restul de peste 80 de minute de la un Dinamo – CFR ori Steaua – Dinamo? Pauze lungi și dese, plictisitoare de moarte. Pauzele de reclame, adică minutele cu duiumul în care poți lectura panourile publicitare de pe margine fără să te intereseze totuși vreun adeziv sau să poftești la un mușchiuleț „pentru de dimineață”. Ca să nu mai punem la socoteală că, de multe ori, spoturile TV sunt mai savuroase și oricum mai inspirate decât centrările lui Dayro Moreno sau șuturile lui Boștină.

Lună magică în calendarul familiei Lucescu. Pe vremuri, apartamentul de la etajul unu din Știrbei Vodă colț cu Luterană era ticsit cu tablouri de artă, mobilă stil și un maldăr de reviste și ziare, din toate colțurile lumii. Inclusiv teancuri de săptămânale din Argentina și Brazilia.

Pe lângă cele trei victorii consecutive, steliștii au, începând de ieri, și un alt motiv de bucurie: își vor încasa chiar în ziua derby-ului cu Dinamo salariile restante pe ultimele două luni.

Arabii de la Al-Hilal au virat în conturile clubului roș-albastru cea de-a doua tranșă din transferul lui Mirel Rădoi, în valoare de 2.000.000 de euro, bani care erau așteptați ca pâinea caldă de patronul Gigi Becali. De altfel, latifundiarul din Pipera le-a și spus celor din conducerea clubului să le trimită câteva mailuri saudiților pentru a urgenta tranzacțiile, mai ales că nu avea alte fonduri pentru a-și plăti fotbaliștii, care pe 10 mai ar fi putut depune memorii pentru a deveni liberi de contract. „Chiar nu mai sunt bani, vă spun sincer că mai aveam în conturile mele doar 200.000 de euro. Am spus-o și o repet, Steaua trebuie să se cam autofinanțeze de acum încolo, nu mai sunt dispus să dau eu atâtea milioane de euro din buzunar. Anul ăsta nu vor fi probleme, avem o mare parte din buget asigurat din banii pe Mirel și drepturile TV”, a declarat Becali, confirmând astfel ceea ce ProSport v-a prezentat în exclusivitate în ediția tipărită din 25 aprilie.

Se schimbă garda la palat. CFR n-a rezistat decât un an și acum predă sceptrul. Repriza secundă destoinică de sâmbătă din „Groapă” i-a salvat blazonul, nu însă și ultima fărâmă de speranță. Vom avea o nouă campioană, asta e informația momentului.

Acum răpusă și împietrită de tristețe, CFR poate că ar merita măcar câteva vorbe de alinare. Într-un carusel care s-a învârtit plictisitor de moarte în ultimele două decenii doar în jurul grandomanilor din Capitală, această campioană a apărut de nicăieri, din mediocritatea anchilozantă a celor mici care nu ridică ochii din țărână.
CFR și-a plămădit o echipă de top din nimic, dintr-un pod aerian cu Portugalia și America de Sud cu jucători cu CV confuz. Am privit-o cu toții ca pe o ciudățenie, ne holbam la girafă și ne tot spuneam că așa ceva nu există.

Timișoara a bocit, s-a rugat, a blestemat, și-a șters lacrimile nedreptăților, deși îngenuncheată a găsit puterea să mai spere. Timișoara a avut parte de toate trăirile din Invocația compusă de Phoenix cu peste trei decenii în urmă. Haiducită la drumul mare de boierii vremurilor, pe Poli mai c-ar fi bătut-o gândul să-și ia lumea în cap aidoma lui Nicu Covaci și Țăndărică. A fost hărăzită să renască din propria-i cenușă. Poli, să nu ne ferim să-i

E de presupus că Maftei nu bate câmpii. Tribunul din vestiar știe ce știe când atacă, expunându-se la un „galben”. În fața bancomatelor, unii sunt mai egali decât ceilalți. Copos nu e altceva, la urma urmei, decât un cutremur cu replici previzibile până în a 59-a zi, când jucătorul își poate lua zborul. Se mai schimbă moda. Până mai ieri lui Copos îi erau dragi doar combinațiile la 6 din 49, ca un făcut, mereu câștigătoare.
Să rămânem în sfera supozițiilor. Pe care listă e trecut acum numele lui Spadacio? Până la penalty-ul ratat la Pitești era neîndoielnic printre răsfățații cărora nu le ploua în gură două luni după drepturile din contract.

Tipic, clasic pentru fotbalistul român. Dintotdeauna, până nu încasează două șuturi în fund și câteva perdafuri, nu se poate scutura de comoditatea lui dolce far niente. Amenzile, primele blocate trec pe lângă jucători precum intercity prin halta de la Chitila.