INTERVIU | Cornel Ilie de la Vunk face "Înconjurul Lumii Tenisului" în alergare. Obiectivul artistului îndrăgostit de sportul alb la intrarea pe teren: "Vreau să fac un punct de care să-mi aduc aminte toată ziua"

10 apr 2015 1255 afişări Tenis
INTERVIU | Cornel Ilie de la Vunk face "Înconjurul Lumii Tenisului" în alergare. Obiectivul artistului îndrăgostit de sportul alb la intrarea pe teren: "Vreau să fac un punct de care să-mi aduc aminte toată ziua" Foto: Petru Ivu
GALERIE (9 de imagini) VEZI GALERIA
  • Cornel Ilie este unul dintre spectatorii fideli ai meciurilor de tenis de la Arenele BNR.
  • Solistul trupei Vunk vorbeşte într-un interviu amplu acordat ProSport despre dragostea la infinit pe care o poartă un artist pentru un sport nobil
  • Artistul povesteşte fragmente ale unui meci de poveste cu Andrei Pavel, susţine că Horaţiu Mălăele şi George Mihăiţă se exprimă la un nivel înalt şi pe terenul de tenis şi dezvăluie cine i-a transmis iubirea pentru un sport marcat şi de figura legendarului Ilie Năstase

În studioul tapetat cu câteva postere ale formaţiei Vunk, un brand puternic pe scena muzicală românească, solistul şi compozitorul care s-a aflat printre membrii fondatori ai proiectului Vank, la începutul anilor '90, transformat în Vunk în 2009, s-a lăsat prins în hora poveştilor şi emoţiilor stârnite de tenis, de eroii sportului alb şi de simpla amintire a amestecului de miros de praf roşu de zgură cu ritmul memorabil al unui raliu. Amintirile, depănate cu vervă, cu doza de umor extrem de uşor de recunoscut din versurile hiturilor Vunk, au modelat o discuţie încărcată de pasiune, creând un spectacol în sine, spumos, cu reprize de artificii aprinse spontan, ca dintr-o baghetă magică de cel care şi-a obişnuit fanii cu îndemnul "Să aprindem artificii pe tavan".

Vunk promite în cel mai nou proiect "Vinerificare" (Vunk + Vineri): "Noi o să cântăm despre tine, pentru tine, cu tine!". În interviul ProSport, Cornel Ilie îi primeşte pe fanii trupei sale, dar şi pe toţi iubitorii meciurilor disputate de o parte şi de alta a fileului, în "Lumea Tenisului" şi a pasiunii sale pentru o realitate pe care o cunoaşte din teren şi pe care a studiat-o cu pasiunea unui fan adevărat: vorbeşte despre sine, dar şi despre tine, "aspiratorul" de tenis, pentru fiecare, cu fiecare.

Cum s-a aprins pasiunea pentru tenis? Ştiu că vine din copilărie...
A început din copilărie, pentru că tata juca tenis de plăcere. Lucra în Radiodifuziunea Română şi aveau terenurile lor, pe Schitu Măgureanu - Berzei - Ştirbei Vodă, unde jucau după serviciu. Mergeam după el, eram băiatul tatei şi stăteam pe-acolo. Ei jucau, beau o bere, făceau un grătar. Şi a început să îmi placă – nu neapărat jocul, ci prietenia dintre oameni. Era o atmosferă foarte frumoasă. În plus, mi-a plăcut mirosul acela de zgură, combinat cu iarba din zonă, cu mirosul mingilor – este o sumă, un aer specific. Şi cred că a fost şi sunetul acela, ritmul - când loveşti mingea, pleacă din rachetă, cade pe teren şi e tam-tam (n.r. - şi cu câteva inflexiuni ale vocii parcă redă muzical ritmul unui raliu, încheiat însă rapid). Ritmul acela devine fascinant, hipnotic. Uşor-uşor, am început să încerc să învăţ şi eu să joc, am făcut ore de tenis la un moment dat, am fost şi într-un cantonament.

Când?
Eram în clasa a opta. Dar am renunţat, pentru că mi-am dat seama că nu sunt construit pentru asta. Bine, nu ştiam atunci, dar simţeam clar că ceva nu se potrivea – ulterior am înţeles că acel ceva care nu se potrivea era programul foarte fix, cel care ar fi fost necesar pentru un sportiv profesionist, pentru cineva care vrea să facă din asta carieră. Asta nu m-a atras deloc. Plăcerea jocului am avut-o însă întotdeauna. Am făcut o pauză, mulţi ani. M-am reapucat serios în 2002, cu un antrenor, pentru că simţeam nevoia să fac un sport. Nu făcusem nimic serios: puţin fotbal, puţin tenis, puţin volei pe la şcoală, baschet în liceu. A început să îmi placă atât de mult...


Cornel Ilie şi-a testat serios loviturile pe terenurile cu zgură de la Arenele BNR, la două ediţii succesive ale Stars Open - competiţie a artiştilor români pasionaţi de tenis, în 2011 şi 2012

Apoi?
Cel mai mult am învăţat uitându-mă la cei care joacă tenis. Am mers la turneele de tenis, de la prima ediţie, atunci când director era Sever Mureşan, din 1993. Atunci am mers la turneu cu tata, el fiind pasionat. Mă lua cu el. Bun... dar din 2002 fac tenis foarte serios, jucam chiar şi de două ori pe zi, când puteam, şi simplu, şi dublu. Cum se nimerea. A fost o perioadă în care am stat foarte mult pe terenul de tenis. Învăţam şi de la cel care era de partea cealaltă a fileului, dar mult învăţam şi de la televizor. Foarte mimetic. Încercam să înţeleg cum gândesc unii jucători, de ce gândesc aşa, de ce lovesc unde lovesc.

A fost tenisul prima dragoste, înainte de  muzică?
Nu, nu. Este o dragoste paralelă. Nu se încalcă deloc, dar se completează foarte mult. Când merg să joc tenis, mă eliberez complet, este modul de evadare perfect şi cred că este un sport care ar trebui să fie obligatoriu în şcoală. La orele de sport, în locul exerciţiilor acelea ciudate de gimnastică, pe care noi le făceam – nu ştiu dacă se mai fac acum - aş pune tenis, pentru că este un sport al minţii şi al picioarelor, nu al mâinilor, deşi se joacă cu mâinile. De fapt, totul pleacă de la cap. Tenisul te învaţă să lupţi, să lupţi cu tine în primul rând, mai mult decât orice alt sport. Pentru că nefiind în echipă – care are şi ea avantaje, pentru că te învaţă să lucrezi cu oamenii, să comunici, să colaborezi - la tenis, fiind doar tu pe teren – este de fapt meciul tău cu tine. Asta te învaţă în timp să gestionezi foarte bine nişte situaţii.

În muzică e ca şi în sport: "Emoţia o creează publicul. Publicul face spectacolul"

Sunt mai împătimiţi fanii când vine vorba de  muzică sau de sport?
Fanii? Păi, nu ştiu – tu ştii vreun pariu pe muzică? (n.r. - râde Cornel) Eu nu ştiu să se facă pariuri la muzică...


Vunk a concertat cu casa închisă la Polivalentă, acolo unde evenimentele dedicate sportului şi muzicii se succed

Există însă “armate de fani”, Groupies, stockeri, fanii care merg peste tot după o trupă…
În muzică este mai mult o iluzie, un schimb de roluri, te regăseşti în cel care cântă, cel care joacă un rol. Ai vrea să fii şi tu acolo, ai vrea să fii în locul lui. Solistul spune ceea ce nu poţi tu să spui, o spune altcineva. La sport, altcineva luptă pentru tine şi tu simţi că dacă nu câştigă, te trădează şi îţi trădează încrederea. Tu lupţi acolo poate mai tare decât luptă el pe teren, de cele mai multe ori. Cred totuşi că în sport sunt mult mai împătimiţi fanii, pentru că acolo este foarte mult o luptă fizică. Emoţia o creează publicul, fanii, nu sportul în sine. Oricine ar juca, la orice nivel, orice sport – fotbal, tenis – chiar cei mai buni din lumea asta, fără public, nu ar face spectacol. Asta este valabil şi în muzică: publicul face spectacol, nu cei de pe teren, nu cei de pe scenă. În muzică mai ai o şansă să îi atragi în povestea ta, datorită versurilor. La sport, tot timpul sunt doi care se luptă. Cred că este mult mai pasional.

"Am reuşit să-l pasez pe Andrei Pavel cu reverul! A fost maximum ce am reuşit să fac pe un teren de tenis!"

Care este cea mai frumoasă amintire de pe terenul de tenis?
Am mai multe, pentru că am multe momente pe teren... Cel mai tare m-am bucurat în 2012, când am jucat într-un meci caritabil, la turneul de tenis. Eu jucam cu Marius Copil, de partea cealaltă era Augustin Viziru cu Andrei Pavel. Să joc contra lui Pavel, să fiu pe teren cu Andrei, care mi-a plăcut extraordinar de mult - şi acum aş revedea nişte meciuri ale lui! - şi să joc în echipă cu un jucător profesionist, Copil - care era o mare speranţă atunci, acum este pe un drum foarte bun! - a fost special...


Cornel Ilie admiră eleganţa reverului clasic, cu o singură mână: Andrei Pavel este "tricolorul" pe care îl urmărea cu real entuziasm, iar elveţianul Roger Federer este şi acum jucătorul favorit

Dezvoltă, te rog...
Ce m-a bucurat foarte tare atunci – că am reuşit să-l pasez pe Andrei cu reverul! Am dat în cross, el era la fileu - ţin minte perfect, pentru că mi s-a părut extraordinar, a fost maximum ce am reuşit să fac pe un teren de tenis! Nu se aştepta, mi-a şi zis, să dau atât de bine! A fost o zi foarte frumoasă, foarte importantă pentru mine, ca pasionat de tenis. Am jucat şi cu Horia Tecău, m-am antrenat de câteva ori şi cu Ruxandra Dragomir. A fost foarte frumos când am câştigat proba de dublu (n.r. - la competiţia de la BRD Năstase Ţiriac Trophy a artiştilor), alături de Horaţiu Mălăele şi am mai făcut o finală la Stars Open, contra lui Augustin Viziru - am ieşit pe locul doi atunci. Este fascinant să joci pe Arena Centrală. Dar fiecare moment în care joc este special. Ce-mi place cel mai mult, chit că este un antrenament, chit că joc cu cineva – vreau să fac un punct de care să-mi aduc aminte toată ziua. Să pot spune – PUNCTUL ĂLA! Am reuşit să fac asta!


Jucătorul de tenis Cornel Ilie: "La tenis, eu alerg foarte mult, mă duc după fiecare minge, sunt nebun. Am învăţat să rezist, mă duc şi la scurtă, mă duc şi în spate, mă duc peste tot. Am dat o dată o lovitură, nici nu ştiu cum am dat-o, am văzut-o după aia pe la televizor, a fost o plesneală, o întâmplare. Eram la dublu, eram în colţul din dreapta al terenului, pe linia de fund, a fost un lob peste partenerul meu şi foarte pe diagonală. Şi am dat din fugă, un smash lateral, cu spatele. Am dat lung de linie, perfect plasat, ziceai că am exersat lovitura aia! Am încercat după aceea să mai dau la fel, dar n-a mai ieşit. A fost o plesneală. A fost cea mai neobişnuită lovitură care mi-a ieşit. Încă mai am o problemă la smash! Nu mă aşez bine!


Pe Central sau pe Semicentral, Cornel Ilie a atras atenţia spectatorilor în meciurile sale demonstrative


Andrei Pavel cu ce te-a cucerit?
Cu atitudinea lui! Chiar dacă se vedea că nu este cea mai bună zi a lui, sau evident, când juca cu jucători mult mai bine clasaţi, mult mai buni – niciodată nu se vedea pe el chestia asta. Juca de la egal la egal. Dacă nu era în cea mai bună formă, trăgea de el să facă mai mult, să lupte mai mult. Asta pe lângă reverul acela extraordinar (n.r. – şi se simte întreaga admiraţie în tonul încălzit al vocii) care este absolut superb şi scurtele geniale. Îmi plăcea foarte mult că era sincer! Juca în România, juca toate turneele, mai mici, mai mari şi – am vorbit despre asta înafara terenului – la punctele importante începea lumea să strige (n.r. – şi imită în surdină scandările galeriei) “Hai An-drei!, Hai, Andrei!”, a zis la un moment dat – “nu mai strigaţi, mai mult mă stresaţi, lăsaţi-mă să joc, ce atâta Andrei, Andrei?!”. Îmi place foarte mult, are şi un umor aparte…

"Atunci l-am văzut prima dată pe Djokovic – era un junior vai de steaua lui! Slab ca un ţâr, foarte slab, cu o şapcă imensă şi nu înţelegeam ce căuta omul acela acolo!". "Halep şi Pavel cred că sunt nativ construiţi să fie victorioşi, să fie bătăuşi"

Mai avem acum, în România, un sportiv cu atitudinea lui Andrei Pavel?
(N.r. – răspunsul vine prompt şi cu multă convingere) Păi, e Halep! Pe tabloul feminin mi se pare că toate jucătoarele au puterea aia… însă nu toate stau la fel de bine mental şi asta cred că este o problemă - de fapt cea mai mare problemă la băieţi, pentru că fizic, stau bine toţi, însă când intră pe teren, intră de parcă meciul este pierdut, sau oricum, nu au mari şanse. Şi se vede şi se simte - dacă o vedem noi la televizor, sigur o vede şi cel de pe partea cealaltă a fileului. Aici cred că trebuie să facem un pas în faţă, în pregătirea psihologică, dar nu la profesionişti, ci de la juniori. Am prins mulţi juniori care nu au mai continuat, care s-au oprit brsuc. Prin 2002 erau turnee Futures, Challenger, care se jucau prin tot Bucureştiul, pe la Dinamo, pe la baza BTT, la Stadionul Naţional - la terenurile Federaţiei – erau o mulţime de tineri. Pe lângă Ionuţ Moldovan, care era pe ultimii ani, mai era Crivoi, Cruciat, era Ungur, Moraru, Ioniţă şi mai erau – jucători care veneau din urmă, foarte talentaţi. Şi nu mai sunt. Crivoi îmi plăcea foarte mult, a fost accidentat, dar eu l-am văzut pe Crivoi jucând cu Moldovan, care abia intrase şi în circuitul echipei de Cupa Davis. Crivoi era cu o şapcă albă în cap şi cu o rachetă şi a făcut un meci extraordinar. Atunci l-am văzut prima dată pe Djokovic – era un junior vai de steaua lui! Slab ca un ţâr, foarte slab, cu o şapcă imensă şi nu înţelegeam ce căuta omul acela acolo! Practic, nu juca nimic faţă de ceilalţi. A revenit peste ani şi primul lui meci la profesionişti a fost în România – mi-am zis “ia uite-l! insistă!”. Uite unde a ajuns – undeva s-a produs un declic! Dacă cineva ştie să descifreze mintea în aşa fel încât să te facă profesionst – asta poate ne lipseşte. Halep şi Pavel cred că sunt nativ construiţi să fie victorioşi, să fie bătăuşi, să nu renunţe, să nu conceapă să se lase bătuţi – şi aici nu este ideea de blat. Cred că fetele sunt mai bine pregătite – şi Begu, şi Niculescu. Pentru fetele alea, fiecare meci pare că e ultimul!

Cum ai descrie “Halep Mania”?
Era o discuţie – e bine că lumea s-a apropiat atât de mult de ea, sau fac rău sportului? Pentru că sunt unii care cred că este o modă să ţii cu Halep. Mi se pare un lucru senzaţional ce a reuşit: când e în paralel un meci de fotbal şi un meci cu Halep, să se uite mai multă lume la meciul ei decât la un meci al Stelei sau al lui Dinamo. Mi se pare extraordinar că a apropiat lumea de terenuri şi cred că efectul o să se vadă în câţiva ani, pentru că, în mod sigur, acum centrele în care se face tenis sunt mai pline decât erau în urmă cu un an sau în urmă cu doi ani. Sunt convins că este doar la început. Fizic, doar ea ştie cum se simte, dacă are probleme, dar dacă şi le gestionează cum trebuie – să nu cedeze atât de tare câteodată, n-are cum să nu ajungă pe locul întâi cu atitudinea ei, cu privirea în transă, cu felul în care loveşte, cum zburdă pe teren, nu are cum să nu ajungă şi mai sus.


În 2014, Simona Halep a urcat până pe locul 2 WTA, a jucat o finală de turneu de Mare Şlem - la Roland Garros, a învins-o pe Serena Williams, lider mondial, la Turneul Campioanelor de la Singapore, iar în 2015 a câştigat primul turneu Premier Mandatory al carierei - la Indian Wells

Ai văzut-o live?
N-am văzut-o! Ieri mi-am cumpărat bilete pentru Madrid, pentru marţi şi miercuri, pentru că vreau să o văd pe Halep – este pe afişul principal alături de Federer! Vreau să-l văd pe Federer din nou şi vreau să-l văd pe Nadal pe zgură, pentru că din păcate, cred că este pe ultimele sute de metri – nu cred că mai poate fizic, la cât a tras în primii ani, undeva trebuie să se simtă efortul ăla!

"Aşa şi-aşa": una caldă, una rece la Turneul Campionilor de la Londra, în 2014: "Mi-am luat bilet pentru Turneul Campionilor şi am ales finala. M-am rugat să ajungă Federer"

Vreau să-l văd pe Federer din nou, pentru că mi-am luat bilet pentru Turneul Campionilor, am fost la Londra şi am ales finala. M-am rugat să ajungă Federer acolo. În finală, Federer cu Djokovic şi (n.r. - îl pufneşte râsul, simţi ritmul poveştii, dar şi al trăirilor, pentru că ritmul se iuţeşte, volumul însă scade şi totul se opreşte la o pauză în care simţi regretul, când ajunge la deznodământ) eram în tribună, i-am văzut pe fraţii Bryan şi după aia îl văd pe Federer că vine şi spune că nu poate să joace...

Dezamăgire maximă?
Am înţeles, nu l-am judecat nicio clipă, pentru că îmi dau seama că pentru un sportiv e complicat. Când îţi dai seama că nu poţi să lupţi, decât să stai acolo să faci figuraţie, mai bine renunţi. Da, am fost dezamăgit, venisem special să văd finala aia şi culmea, coincidea cu ziua votului din turul doi (n.r. - de la alegerile prezidenţiale), mi-am zis “ok, merg şi votez la Londra, văd şi cum e cu diaspora, toată demenţa aia, dar văd un meci!”. Na… am văzut un Murray cu Djokovic amical, dar pe care îi mai văzusem, cu un an înainte în semifinalele de la Wimbledon – a fost o zi senzaţională, cu Djokovic - Del Potro, senzaţional, 3-2, şi Murray cu Janowicz, 3-1, foarte frumos. M-am bucurat atunci enorm că a câştigat turneul Murray. Îmi place foarte mult Murray.

Simona este comparată când cu Federer, când cu Djokovic. Ca fan Federer, găseşti asemănări?
Nu ştiu din ce punct de vedere este asociată cu Federer…

Ca estetică a jocului, naturaleţe…
Da, probabil ca simplitate pe care pare că o are atunci când loveşte mingea. Pare că nu munceşte deloc, dar lucrurile care par cel mai uşor de făcut sunt  cel mai greu de realizat. Din punctul ăsta de vedere, are o naturaleţe… nu se vede efortul pe care îl face. Iar de la Djokovic are demenţa aia de a se duce după fiecare minge şi de a se întinde şi de a nu ceda, de a lovi cu acceaşi intensitate. Sunt puţine mingi în care Halep dă doar ca să trimită înapoi, vrea să facă punct. Îmi plac foarte mult jucătorii de atac. Djokovic nu-mi place atât de mult, doar în ultima vreme a început să vină şi la fileu. Nici Murray nu atacă, dar are ceva, o inteligenţă în joc şi a început să atace în ultimul timp.

Toţi jucătorii de la top şi-au îmbunătăţit acum jocul de atac şi mizează mai mult pe asta.
Da, pentru că aşa iese spectacol şi cu cât înaintează în timp, îşi dau seama că trebuie să scurteze punctele, prea se ajunsese la o robotizare în a juca din spatele terenului, încât nu mai avea nici un sens.


Cum ar vedea Cornel Ilie un duel Simona Halep - Serena Williams: "Am văzut un super-meci Andy Murray cu Dominic Thiem. Am văzut că începeau să deschidă unghiurile foarte mult în cros, mai des. Mi se pare că începe să devină o tendinţă, să nu se joace pe lung, ci pe lat, cât mai deschis. La asta mă gândeam, aberant, astă noapte, până să adorm, de ce Halep nu joacă atât de mult cross cu Williams? Că pentru Williams, să se deplaseze din spatele terenului până în faţă, este mult mai greu. Mă gândeam: dacă ar ţine-o în crossuri scurte? Să varieze, să nu-i ma idea tare – înţeleg că mingea vine foarte tare de la Williams, dar… mă gândeam… îmi dau şi eu cu părerea"


"Dacă fac un clip şi ajung cumva să vorbesc cu Halep, să facem un clip şi joacă tenis şi atât, ce fac? Mai bine iau nişte filmuleţe de pe Youtube, pun piesa şi zic că am făcut ceva"

Revenind înspre muzică - Novak Djokovic şi Gael Monfils apar în videoclipul piesei “Hello” a lui Martin Solveig şi Bob Sinclair, pe centralul de la Roland Garros. Cum ţi se pare?
Mi se pare foarte interesant. Bine, Djokovic ştiu că este un pasionat al muzicii, el cânta o piesă a celor de la Sistem. Mi se pare foarte bine, ca prin orice mijloc poţi, să atragi lumea să se uite la tenis - mi se pare senzaţional. Îţi dă o altă stare, te bagă într-o altă poveste şi orice poţi face pentru a promova sportul ăsta, este foarte bine.



Ca artist şi ca fan al tenisului, este un motiv de gelozie?
Nu, absolut deloc. Uite, la noi, dacă ai face chestia asta, nu cred că ar prinde, nu cred că ar fi la fel de apreciat.

De ce?
Nu ştiu, nu cred că ar funcţiona.

De asta nu are trupa Vunk un videoclip a cărui poveste să se scrie pe terenul de tenis?
Să ştii că m-am gândit, dar pe lângă faptul că nu era nici o piesă până acum care să se potrivească – şi nu fac lucruri doar aşa, de dragul de a le face - adică dacă nu se integrează cumva, n-are sens, pentru că se prinde toată lumea că este pus gratuit. Este delicat să aduci nişte personaje dintr-altă lume şi să îi plasezi acolo, să fie credibili. Trebuie să îi aduci să facă altceva. Dacă fac un clip şi ajung cumva să vorbesc cu Halep, să facem un clip şi joacă tenis şi atât (râde) ce fac? Mai bine iau nişte filmuleţe de pe youtube, pun piesa şi zic că am făcut ceva. Ca să iasă, trebuie să facă altceva, să iei pe cineva şi să îl pui într-o altă lumină – atunci de-abia poate ieşi ceva interesant. La Djokovic cu Monfils – este altceva, este doar un pretext, pentru că povestea este alta în clip.


Lumini, lasere, artificii lansate din vârful chitarei, jocul "scapă-mă de ea" cu baloanele, exerciţii de imaginaţie în care timpul încremeneşte pentru un minut sunt "ingrediente" folosite în concertele Vunk

Da?
Este un pretext şi este folosit frumos. Este Franţa, Bob Sinclair este francez, este cu multă logică făcut clipul. Nu e făcut aşa – “Ce să facem? Hai să-l luăm pe Djokovic, să-l punem în clip!”


Un posibil pas următor pentru Cornel Ilie: "Mi-ar plăcea foarte mult, când voi fi mai în vârstă, să învăţ copii să joace tenis. Pur şi simplu să dau ore. Cred că ar fi un lucru foarte relaxant ca dimineaţa să fac tenis cu nişte copii, până când ajung la un moment în care să-i înveţe cineva ca lumea, pedagogic. Dar cu nişte copii care să facă tenis de plăcere, mi-ar plăcea să lucrez, că n-am eu pregătirea necesară să descopăr viitorul campion. Mi-ar plăcea la nouă dimineaţa să merg pe un teren de tenis, să am nişte copii în faţă, pe care să îi învăţ să joace, să schimbăm la fileu nişte mingi – să le arăt cu dreapta se dă aşa, cu reverul aşa. Dacă îi prinzi de mici să joace, este mare lucru. Asta mi-ar plăcea foarte mult să fac chiar în paralel cu muzica".


Refrenul Vunk care "poate fi asociat oricând unei galerii foarte pasionale"

Aveţi un plan, pentru că sunt la modă şi sunt multe ever-green-uri în muzica internaţională, un cântec cu tematică sportivă, motivaţională, ca un imn?
Piese motivaţionale avem. Cu tentă de imnuri avem. Sportive, nu. Şi nici nu am simţit nevoia până acum. Este o piesă, “Ne facem auziţi”, pe care noi am lansat-o anul trecut, în august, şi care are o anumită tentă - este foarte socială, dar refrenul mi se pare că poate fi asociat oricând unei galerii foarte pasionale. Şi mi se pare că este mai interesant să aplici un mesaj care nu este direcţionat către tine şi tu să-l foloseşti într-o altă lumină. În general îmi place să interpretez lucrurile altfel decât le văd alţii. De aceea nu cred că ar fi mai inspirat să fac un cântec pentru o cauză sportivă, pentru o echipă sau pentru un sport, ci mai degrabă o piesă care să poată fi folosită foarte bine astfel. În general, nu-mi plac lucrurile făcute la comandă şi asta ar suna ca o chestie făcută la comandă.

Atunci de unde vine inspiraţia?
Inspiraţia vine din emoţii sută la sută reale, ori din ceea ce simt în perioada prin care trec atunci, ori din ceea ce îmi amintesc - sunt păstrate multe amintiri, multe împliniri şi neîmpliniri şi ceva frustrări, câteva dorinţe. Acolo este toată seva. Nu-mi imaginez nimic, pornesc de la ceva real, ceva ce simt real şi imaginez o altă finalitate sau îl pun în gura altui personaj. Cam asta cred că fac şi scriitorii, când spun ei că scriu cărţi – de fapt, scriu despre ei, cei mai mulţi.

Care a fost cea mai îndrăzneaţă “cascadorie” încercată într-un videoclip, ceva care să se apropie de un sport extrem?
Eu am rău de înălţime, am o mică fobie acolo. Şi a trebuit să filmez un spot: era o campanie care îndemna lumea să creeze un filmuleţ de promovare pentru oraşul în care trăia fiecare, să găsească cel mai important loc din oraş. Era un proiect social. Şi a trebuit să filmez pe acoperişul magazinului Victoria – are un acoperiş, aşa, pe diagonală şi ajungi pe el urcând pe o scară exterioară. Este coşmarul oricărui om care are rău de înălţime – urci pe scara aia, care nu e lungă, dar ţi se pare că nu se mai termină! Şi a trebuit să merg pe acoperişul ăla, să stau pe acoperişul ăla, să merg cu bulevardul sub ochi, şi să spun şi un text. Şi să fie şi convingător! Şi, ok, urci... dar coborârea?! Când pui piciorul şi în jos sunt vreo câteva zeci de metri până la bulevard, e un asfalt acolo... Dar, dacă trebuie, trec peste hopul ăsta.

Ca la cinema: meciul de tenis văzut din tribună, 3D


Corneln Ilie, în tribune la meciul lui Marius Copil, la BRD Năstase Ţiriac Trophy, ediţia 2012

Ce trebuie să aibă un meci de tenis ca să devină subiect pentru blogul lui Cornel Ilie?
Ar trebui să aibă poveste. Cei doi de pe teren, ar trebui să poţi să povesteşti despre acel meci, nu despre punctele care se joacă între ei, ci de ce pentru ei, meciul acela este atât de important – şi nu doar pentru că este o finală şi câştigă un milion de euro. Să poţi spune povestea din spatele jucătorului, la acel moment şi de ce ajunge să facă nişte alegeri în timpul meciului.

Un exemplu?
Nu pot să dau un exemplu. Pot spune doar ce m-a fascinat – din autobiografia lui Agassi, primul capitol. Nu am putut să las cartea din mână. Când vorbeşte despre meciul cu Baghdatis, şi apoi, ultimul meci, când a fost învins (n.r. - cu reprezentantul Germaniei, Benjamin Becker, rămas în istoria sportului alb drept "omul care l-a retras pe Agassi") – nu puteam lăsa cartea din mână. Nu meciul conta, ci ce se întâmpla în spatele lui. Era valabil pentru amândoi jucătorii. Poţi găsi lucruri interesante de spus despre acel meci, pornind de la oraşul în care se ţine, povestea şi istoria oraşului, legătura celor doi de pe teren, poveştile lor spuse în paralel, apoi ajungi să vezi că se ei întâlnesc faţă în faţă, dar de fapt sunt pe un acelaşi drum în continuare. Sunt foarte multe puncte de vedere. E ca în tribune. Meciul e acelaşi, dar fiecare îl vede diferit.

Care este locul favorit în tribună?
La BNR de exemplu, cel mai mult îmi place să stau pe digonală, opus cu tabela de marcaj, chiar pe curba arenei, ca să văd cumva, un fel de 3D. Să văd şi pe lung, şi pe lat. În rest, când merg în străinătate – am fost de trei ori - încerc să găsesc bilet cât mai jos, ca să fiu cât mai aproape de jucători, să îi văd foarte aproape cum lovesc, să aud suflul acela, când aleargă, cum pun frână.


A stat în lojă, de o parte şi de alta a lateralelor terenului, a încercat locurile paralele cu linia de fund şi a găsit poziţia favorită în tribună, pentru a avea o vedere panoramică aparte

"Horaţiu Mălăele şi George Mihăiţă joacă bine"

Care sunt cei mai buni jucători din industria muzicală?
Nu ştiu câţi sunt în industrie, că aş vrea să îi iau, să jucăm, să facem ceva împreună! Nu ştiu cine joacă tenis. Ştiu că juca Bitman, jucau fraţii Viziru – ei au făcut tenis de performanţă, nu ştiu unde mai fac. Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă joacă bine, dar din muzică nu ştiu. Aş vrea să-i adun, să jucăm, să arătăm lumii şi să atragem cât mai mulţi oameni către tenis. Fotbal joacă toţi. Şi eu joc. Aprorpos, suntem vreo trei care jucăm, în trupă, cu toată echipa – Nicu de la tobe, care joacă bine, Dan – la percuţie, care joacă foarte bine şi este ambiţios şi mai este inginerul de sunet, care acum nu poate juca pentru că are piciorul în ghips...


Ritmul vieţii reglat după cronometrul meciurilor de tenis: "Dacă i-ai întreba pe toţi colegii şi pe toţi prietenii mei, ştiu foarte bine că dacă avem un concert şi se poate să reglez cumva intrarea sau masa de după în funcţie de un meci de tenis, o fac! Dacă ştiu că la nu ştiu ce oră e un meci de tenis şi joacă Federer sau e un meci important, fac eu cumva... Era o perioadă când căutam cazări şi pentru vacanţe întrebam – aveţi Digi – că ei transmit – ca să ştiu că seara pot să văd meciuri de tenis".


Jucaţi între voi?
Da, da, am jucat, dar mai mult dublu.

Cu miză?
Nu, nu pe miză. Eu fiind cel mai antrenat, cel mai bun, jucăm aşa, de agrement. Dar dacă jucăm împotriva altora, da, am pune şi miză, ar creşte toată pofta.

Gândindu-mă la  numele actualului turneu Vunk, cum ar arăta Înconjurul Lumii din turneu de tenis în turneu de tenis?
Înconjurul lumii e un fel de sintagmă plecată de la ceva ce noi am spus acum trei ani – că România este o lume, nu este o ţară. La fel şi tenisul este o lume, nu este doar un sport. Înconjurul lui poate fi făcut de orice jucător care abia se apucă de joc – lumea începe cu oricine începe să joace tenis – am văzut într-un meci demonstrativ Federer – Dimitrov, Dimitrov  i-a dat racheta unui puşti care l-a lobat pe Federer - şi se termină cu o fată care se apucă de tenis. Nu cred că există doar jucători mari în tenis, ci jucători pasionaţi. Cred că niciunul de pe teren de acolo nu rezistă dacă nu are pasiune şi înconjurul lumii este făcut de oamenii ăştia cu pasiune, pentru că sunt convins că şi ei, cu fiecare meci, îşi înconjoară lumea lor. Se cunsoc mai bine, se redescoperă. Altfel, dacă mă întrebi de locaţii în sine, nu cred că există locaţii bune pentru a juca sau a vedea tenis, ci doar oameni potriviţi puşi acolo pe un teren. Şi aici (n.r. – în mijlocul studioului Vunk) dacă pui un fileu, pot juca tenis şi o să se bucure de sportul ăla. Cred că este cea mai bună definiţie: tenisul nu este un sport, este o lume. O lume în care eu mă regăsesc extraordinar de tare.

Îţi mulţumesc!
Şi eu mulţumesc!

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.