Fascinaţia Wimbledonului. De ce turneul de la All England Club câştigat, sâmbătă, de Simona Halep este considerat reperul absolut în tenis

17 iul 2019 3861 afişări Tenis
Fascinaţia Wimbledonului. De ce turneul de la All England Club câştigat, sâmbătă, de Simona Halep este considerat reperul absolut în tenis

Simona Halep se pregăteşte pentru o nouă descălecare la Arena Naţională, miercuri seară, de la ora 19:00, pentru a-şi prezenta cel mai nou trofeu din colecţie. Vineri, 13 iulie 2019, românca a primit mult-râvnita "Venus Rosewater Dish" - trofeul rezervat începând cu 1864 campioanelor de la Wimbledon. Halep a luat acasă o replică a trofeului, la scară 3/4, nu "farfuria" cu diametru de 47 de centimetri şi jumătate, care a revenit imediat după terminarea ceremoniilor oficiale în muzeul de la All England Club.

De ce este, totuşi, trofeul de la Wimbledon cel mai râvnit printre jucătorii şi jucătoarele de tenis? De ce, aşa cum şi Simona Halep a spus-o în multele interviuri acordate după victoria de sâmbătă, al treilea turneu de Mare Şlem din calendarul competiţional câştigă detaşat duelul cu Roland Garros, US Open şi Australian Open, primind eticheta de "leagăn al tenisului"?

1. Cel mai vechi turneu de tenis a consacrat setul de reguli fundamentale care guvernează şi în prezent

Tenisul modern îşi are originile într-un nou sport care se contura în martie 1874, pentru o clasă cu statut social privilegiat care se plictisise de tradiţionalul croquet - un joc sportiv în care jucătorii, cu ajutorul unor ciocănaşe de lemn, trebuie să ducă o minge în porţile adversarului. Rădăcinile adânci ale tenisului vin din Evul Mediu şi Renaştere, scrie autoarea Elisabeth Wilson într-o carte-enciclopedie a sportului alb, intitulată "Love Game. O istorie a tenisului, din Epoca Victoriană până la fenomenul global", însă sportul în care mingea era lovită cu palma, în Franţa, fusese dat uitării. Major Wingfield este creditat pentru primele tentative de a alcătui un set de reguli ale tenisului modern, dar şi pentru crearea unui "set complet de tenis", care, practic, te ajuta să pregăteşti un teren de joc oriunde aveai iarbă şi un spaţiu suficient de mare la dispoziţie.

În 1877 însă, "All England Croquet Club", un club fondat pe o suprafaţă de puţin peste 16 mii de metri pătraţi, în zona cartierului Wimbledon, pe Worple Road, de J.H. Walsk şi Henry Jones, doi jurnalişti pasionaţi de sport, practicanţi de sport, are ideea de a organiza un prim turneu de tenis, pentru a scăpa de un impas financiar adus de scăderea în popularitate a croquet-ului. Comitetul de organizare a stabilit atunci, pentru prima întrecere atestată de tenis, ca terenul să fie dreptunghiular - în loc de forma de clepsidră gândită de Wingfield, dar şi sistemul de scor devenit între timp tradiţional (cu 0, 15, 30. 40, avantaj, game-uri şi seturi), diferit de majoritatea sistemelor clasice cumulative din sporturile pe echipe, unde numărul cel mai mare de goluri sau puncte decide, invariabil, soarta confruntării. Din acest punct de vedere, regulile de bază ale sportului au fost definitivate pentru acea ediţie primă ediţie Wimbledonului din 1877, fiind valabile şi astăzi, cu mici ajustări (cum ar fi introducerea tiebreak-ului în 1965, sau tranziţia spre mingi galben-verzui, treptat, începând cu 1972 şi până la pensionarea totală a mingilor albe, în 1986).

Primul turneu de tenis a fost anunţat, potrivit secţiunii Istorie prezentate chiar de londonezi pe site-ul oficial al Wimbledon-ului, pe 9 iunie 1877, în revista "The Field" a celor doi jurnalişti care înfiinţaseră în 1969 All England Croquet Club-ul, cu exact o lună înainte de startulpropriu-zis al primei edi'ii de Wimbledon, programată să înceapă pe 9 iulie 1877.

22 de bărbaţi au plătit o taxă de participare de 11 şilingi pentru a concura, clubul punând la dispoziţie doar mingile de joc. Spencer Gore, în vârstă de 27 de ani, un bun jucător de cricket, a câştigat prima ediţie a Wimbledonului. S-a jucat doar cinci zile, campionul fiind decis pe 19 iulie, iar finala a fost urmărită de 200 de persoane, chiar dacă locuri pe scaune, într-un simulacru de tribună, erau doar 30.

În 1922, turneul de la Wimbledon s-a mutat "peste drum", de pe Worple Road la Curch Road.

2. "Tale as old as time": Spencer Gore, o remarcă pe care o auzim şi în 2019 şi un stil de joc conturat special pentru iarbă

Tradiţional, jocul pe iarbă înseamnă viteză mai mare, un joc mai agresiv, agresivitate şi un plus pentru jucătorii de atac. Chiar dacă în 2019, cu nişte terenuri din ce în ce mai chele pe măsură ce competiţia avansează spre finalul celor două săptămâni de întreceri şi o dominanţă a raliurilor purtate de pe fundul terenului, jocul de serviciu-voleu fiind mai degrabă deplâns şi privit ca o specie pe care de dispariţie, trebuie spus că specificul jocului la Wimbledon apare încă de la prima ediţie 1877. Celelalte turnee de Mare Şlem au experimentat cu suprafeţele, au tot schimbat - însă nu şi Wimbledonului.

Elisabeth Wilson notează că "Spencer Gore, primul câştigător al Wimbledon-ului se plângea că jocului de tenis îi lipseşte variaţia şi este prea monoton pentru a rezista. El a depăşit acest obstacol, fiind mai isteţ decât adversarii săi (n.r. - autoarea notează că, de regulă, în perioada de pionierat a tenisului se juca mult cu slice, cu mingi tăiate şi fără viteză) şi inventând voleul". 142 de ani mai târziu, voleul este, în mare parte, o armă favorizată la Wimbledon, comparativ cu alte turnee, iar jucători şi analişti ai tenisului deopotrivă mai "cârcotesc" că actualul tenis mult mai defensiv şi mai fizic este... cam monoton.

La ediţia următoare, din 1878, coroana era preluată de Frank Hadow, care găsea "antidotul" pentru voleu: lobul, o altă lovitură pe care, din nou, o vedem mai des la Wimbledon în acest moment.

3. Denumirea: simplitate şi respect pentru istorie, plus un determinism geografic unic

Până în 1922, Wimbledon-ul a fost denumit "Lawn-Tennis Championship". În ziua de astăzi, turneul este cunoscut în întreaga lume, simplu, drept Wimbledon, britanicii promovând şi denumirea "The Championships" (Campionatele). Terminologia este cât se poate de specifică şi unică, fiind exclusă maniera de numire folosită în cazul celorlalte trei turnee de Mare Şlem - Open-ul Australian, Open-ul Francez, US Open, care fac referire clară la noua eră de întreceri, în care turneele de tenis cele mai importante din ţara respectivă deveneau accesibile tuturor jucătorilor, amatori şi profesionişti, nativi sau din alte ţări.

"Brandul" turneului este construit în jurul numelui cartierului în care se găseşte turneul. Britanicii, prin forul suprem LTA, refuză nu doar să îşi asocieze numele turneului cu cel al vreunei personalităţi, dar păstrează o distanţă faţă de orice personalitate din tenis sau din afara tenisului şi în ceea ce priveşte denumirile  principalelor arene. Dacă Rod Laver, Margaret Court, Arthur Ashe, Philippe Chatrier, Suzanne Lenglen, Simonne Mathieu, BIllie Jean King (foste glorii ale tenisului), Louis Armstrong (cântăreţ) sau Roland Garros (aviator) sunt onoraţi prin împrumutarea numelor lor fie complexului sportiv, fie unor arene, fie chiar întregului turneu la celelalte trei Grand Slam-uri, englezii optează pentru referinţe strict georgrafice: Wimbledon desemnează cartierul, SW19 - care se regăseşte în denumirea complexului - desemnează aria metropolitană, iar terenurile sunt Central, apoi numerotate începând cu 1. Nimeni nu este privilegiat pentru a-i fi asociat numele cu turneul aflat sub patronajul Ducelui de Kent.

Despre un sponsor principal care să dea numele unei arene, aşa cum se întâmplă la Australian Open, cu Hisense - nici nu poate fi vorba.

4. Membrii clubului şi suveranitatea publicului spectator

All England Club numără în prezent 566 de membri, împărţiţi în cinci categorii: cu drepturi depline, pe viaţă, onorifici, temporari, şi “temporary juniors”. Din postura de campioană, Simona Halep a devenit membră cu drepturi depline a celui mai exclusivist club de tenis din lume. În 1986, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înfinţare, Wimbledonul lansa şi conceptul Last EightClub, care le oferă câteva avantaje şi o insignă specială jucătorilor ajunşi în sferturi la individual. Conceptul a fost preluat la scurt timp de US Open.

Interesant este faptul că tradiţionalistul Wimbledon îşi asumă obţinerea de venituri mai mici comparativ cu celelalte turnee de Mare Şlem neavând, practic, loje şi pachete speciale, gen corporate sau hospitality. Roland Garros-ul are un lanţ complet de loje, de jur-împrejurul arenei Phillipe Chatrier, unde preţurile pentru o semifinală pot ajunge până la 900 de euro. Lojele se pot închiria pentru tot turneul, de către firme, VIP-uri, fapt care asigută un procent chiar şi de peste 15% din bugetul turneului, potrivit France TV. Aceste loje sunt însă, de multe ori în primele zile de întreceri, goale.

La Wimbledon nu există loje goale. De fapt, nu există loje pentru închiriat, organizatorii britanici mândrindu-se cu faptul că fanii sunt trataţi egal. Loja  Regală este punctul de atracţie pentru VIP-uri, restul biletelor fiind disponibile prin vânzare la o deja faimoasă coadă comună, pentru care fanii se poziţionează într-o zonă de camping. Biletele se achiziţionează în sistemul primul venit, primul servit, doar membrii clubului având prioritate la achiziţionarea de bilete.

5. Wimbledon-ul tenisului curat

Turneul de la Wimbledon impune cu stricteţe două reguli, care ţin de etichetă şi tradiţie: fără logo-uri pe margini şi echipamentul trebuie să fie alb (Djokovic a fost nevoit să joace fără şapcă un meci în 2019 pentru că borul interior era negru, Federer a avut probleme în 2013 din cauza faptului că Nike a pus talpă portocalie pe pantofii sport, Tatiana Golovin a fost sancţionată pentru că a purtat lenjerie intimă de culoare roşie pe sub echipamentul alb şi chiar şi jucătorii au avut probleme din cauza lenjeriei purtate pe sub pantaloni). Regula echipamentului alb a apărut în 1963, iar începând cu 2014 regulamentul stipulează clar că modelul colorat nu poate depăşi 1 cm lăţime.

Absenţa logo-urilor de pe terenurile de la Wimbledon este motivată de organizatori prin o mai bună experienţă oferită fanilor. Lateralele terenurilor sunt verzi, imaculate, singurele branduri ale căror logo-uri sunt vizibile fiind: Rolex - pe tabela de scor, Polo Ralph Laurent - pe echipamentele copiilor de mingi, Pimm's - un coctail specific pe bază de gin, cu aromă fructată, IBM - pe tabela care afişează viteza la serviciu şi Slazenger - pe mingi.

6. Wimbledon, un sanctuar al artei

Helen Willis Moody, de opt ori campioană la Wimbledon între 1927 şi 1938 (n.r. - proba feminină a fost introdusă la Wimbledon în 1884), descria tenisul drept "o artă, pentru că îi oferă jucătorului posibilitatea de a se exprima şi de a-şi etala personalitatea, jocul său fiind o expresie unică". Nu de puţine ori, deplasarea lină a Regelui de la Wimbledon, Roger Federer, de opt ori câştigător la All England Club, a fost descrisă ca un balet, dans sau zbor.

Wimbledon-ul aduce tenisul încă şi mai aproape de artă, motto-ul inscripţionat la intrarea pe Terenul Central fiind preluat din versurile poetului britanic Rudyard Kipling: "If you can meet with Triumph and Disaster, and treat those two imposters just the same…" (n.r. - într-o traducere în română, oficială - "De poţi să nu cazi pradă nicicând exasperării / Succesul şi dezastrul primindu-le la fel").

7. Tărâmul regilor şi al reginelor

Wimbledon înseamnă întâlnirea cu Regalitatea. Jucătorii şi jucătoarele evoluează sub privirile membrilor familiei regale din Marea Britanie, iar eticheta cere ca, în prezenţa Reginei, să salute printr-o plecăciune.

Simona Halep a efectuat o plecăciune în faţa Ducesei de Cambridge, Kate, când a întâlnit-o în Turul Campioanei, după câştigarea finalei de sâmbătă. Tradiţia cere, de asemenea, ca învingătorul şi învinsul să părăsească împreună Terenul Central după disputarea partidei.

 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.