„Încă mă simt nouă în circuit, între fete„, spune Mihaela Buzărnescu. A avut o ascensiune de excepție, a rupt, în 12 luni, mai întâi bariera Top 100, apoi a Top 80, 70, 50, 40, 30 și, în fine, a Top 20. A început să învingă jucătoare din Top 20, sau din Top 5, le-a îmblânzit și le-a arătat ușa de la vestiare lui Ostapenko și Svitolina, dar cere timp pentru a nu se mai simți „fata cea nouă”, la 30 de ani. Nu vrea „un ceas, sau două, sau trei”, ca în hitul Monicăi Anghel, lansat în 2008, la patru ani distanță după debutul său în circuitul profesionist. Vrea un an, sau doi, sau trei în elita WTA, pentru a-și permite să simtă că aparține cu adevărat clubului acesta, al celor mai bune. Are ambiția să se simtă confortabil când spune „aparțin”, „sunt una dintre ele”, „câștig”.
Apoi, Mihaela Buzărnescu mai vrea și să scuture timiditatea care o învăluie încă și să se alinieze tendințelor din industria tenisului profesionist. Așa s-a născut o inițiativă aparte: o oră de discuții fără perdea, o oră informală, la un ceai, alături de cei care îi spun povestea și o duc mai aproape de oameni și de fani. La finalul săptămânii trecute, Mihaela Buzărnescu a făcut un exercițiu de comunicare. Inedit, sincer, în incinta Diplomatic Business Lounge, vizavi de terenurile de tenis pe care și-a umplut șosetele de zgură de multe ori. Iar etapele parcurse de Mihaela Buzărnescu, în această oră, au fost sugestive: s-a încălzit, și-a dat drumul, s-a destins și a punctat mai multe aspecte, dându-le tuturor șansa de a o cunoaște mai bine.
După 118 meciuri jucate la simplu și dublu, într-un sezon 2018 oprit la măsura 3/4 de o accidentare la gleznă venită într-o zi ploioasă, la Montreal, Mihaela Buzărnescu a deschis fereastra spre lumea ei.
A revenit la un regim normal de antrenament. Încă are glezna bandajată, fie că se află pe teren – acolo unde, deja, a ajuns să joace puncte „pe bune”, fie că a pus pe ea blugii pentru mers în oraș. Glezna rezistă. Și asta o face fericită. Pentru că face recuperare împreună cu gimnaști, cu Larisa Iordache și Andrei Muntean, un gând a încolțit în mintea Mihaelei Buzărnescu: dacă ajung și eu, și ajung și ei la Jocurile Olimpice, aș vrea să-i văd în concurs.
Își spune în sinea ei, își spune șoptit, o mai spune din când în când și tare, pentru ca cei din jur să înțeleagă – mi-e foame de meciuri. Bune, rele – meciuri să fie! Pentru că astea îți aduc încredere. Conștientă că în tenisul modern serviciul este o armă, Mihaela speră să mai pună ceva, un plus, la serva sa. Asta în timp ce rachetele vor rămâne, în viitorul apropiat, drămuite, pentru că deși Mihaela a primit la testat un nou model Wilson, „nu prea mi-a plăcut cum se duce mingea”. Preferă, așadar, să cumpere rachete de joc, pentru moment, deoarece așa simte „că merge jocul mai bine„. Preferă să gestioneze cu grijă cele zece exemplare pe care le are deja și, eventual, să mai vâneze pe eBay una-două rachete, din seria scoasă deja de luni buni din circulație de producătorul de echipament sportiv american . „Dacă ei ar dori să îmi schimbe balansul la această rachetă pe care am folosit-o mai des, poate aș schimba-o. Ar fi un beneficiu și pentru mine. Dar, deocamdată, ei menționează clar că nu pot face asta. Nu mai au matrița pentru racheta aia. Poate ar trebui să fiu Simona, poate ar trebui să fiu numărul unu ca să mi-o facă!„
Mihaela Buzărnescu lucrează cu preparator fizic, cu psiholog și, mai nou, și o echipă de PR. Iar la capitolul „antrenor” îl păstrează în continuare alături pe tatăl ei. Și-a pus ca obiectiv intrarea în Top 20, să se apropie cât mai mult de Top 10 și, mai ales, să se califice la Jocurile Olimpice. Visează la cele cinci cercuri olimpice, la satul olimpic, la emoțiile olimpice, la sentimentul de echipă și de mândrie. Să fie acolo, la o grandioasă ceremonie de deschidere și poate, la final de seară, să-i răsune în ureche și ecoul glasului lui Freddie Mercury, omul-absent de la Barcelona 1992, a cărui poveste, văzută recent, în ecranizarea ‘Bohemian Rhapsody‘, i-a umezit ochii. Da, visează la visul olimpic chiar ea, jucătoarea care a făcut ca în vestiarele marilor turnee să se audă „What’s up, Doc”, nu pentru că Bugs Bunny ar fi invadat terenurile, ci pentru că la fizioterapie, dar și în birourile superviserilor, lumea a ajuns să o apeleze cu „Doc” pe cea care, în cei doi ani și jumătate de pauză forțată de accidentări, și-a dat doctoratul în Educație Fizică. „Chiar și arbitrii m-au întrebat, în glumă, dacă vreau să mă apeleze cu Doc. Le-am zis că e ok Mihaela”, spune, zâmbind, a 24-a jucătoare de tenis a lumii.
Și-ar mai dori și să aibă șansa de a o lua pe mama sa, mai des, la turnee, pentru că „ea ar avea timp să vină”, iar pasiunea pentru sport în familia Buzărnescu este imensă. Înainte de a fi antrenor de jucătoare de tenis, Mihai Buzărnescu arbitra și mai și juca handbal, iar mama a fost „arbitru la foaie”. Mihaela își amintește cum ai ei o luau mai devreme de la grădiniță, pentru a merge împreună la antrenamente, cum își privea părinții jucând și cum juca și ea. Își mai amintește și cum a început să bată mingea galbenă la perete, cum juca și în casă, lovind la un zid gol, departe de mobila aliniată la peretele de vizavi. Și cum a și crăpat un perete, dar fără să fi spart vreodată ceva din casă.
Și-ar mai dori câte un city-break, o sesiune de shopping, o vizită tihnită la Veneția, Madrid, Barcelona, în Irlanda ori în Țara Galilor. Dar, deocadată, acestea sunt planuri puse pe hold, poate pentru după momentul retragerii, când i-ar plăcea să rămână tot în sport, să managerieze un club de tenis, unde să fie și jucători profesioniști, astfel încât, din când în când, să mai poată pleca la câte un turneu.
Mihaela Buzărnescu a trecut peste momentele triste, mohorâte, de durere. Momente „când voiam să renunț, doar atunci când am fost accidentată la genunchi și durerile nu mai treceau. Altfel nu mi-am dorit să mă las, pentru că avusesem rezultate bune și la juniori, și destul de ok și la senioare„. A crezut tot timpul. Pentru că a ajuns la o concluzie de bătrân înțelept. „Depinde totul numai de tine. Bineînțeles, trebuie să ai și persoanele apropiate, lângă tine, să te încurajeze. Dar dacă tu nu crezi, degeaba. Mi-amintesc că de multe ori eram pe acea cale, să renunț, dar m-am ambiționat foarte mult și mi-am impus: trebuie să continui și să mă duc la turnee. Vă dați seama: mă duceam la turnee și mă dureau genunchii, pierdeam, rezultatele nu erau deloc, sau erau în scădere. De multe ori nu mai voiam să mă duc la următorul concurs și la următorul concurs, pentru că mă gândeam că e degeaba. Dar tot trăgând de mine, a venit un meci, apoi două și trei meciuri câștigate. Nu m-am lăsat și așa a venit încrederea. E păcat să renunți și trebuie să faci mereu eforturi, până reușești„, spune Mihaela Buzărnescu în exercițiul său de sinceritate.
Realitatea ei, a jucătoarei de tenis, este că înfrângerile dor nespus de mult, amintirile fiind mult mai puternice decât gustul dulce al victoriilor. Ca o simfonie, povestirea sa merge în crescendo când își amintește punctele care n-au lăsat-o să doarmă. Spune și acum: „aveam ‘in minte mai ales cum puteam câștiga acel punct și conta foarte mult. Cum a fost set, 4-2, 30-0 cu Pliskova, la Wimbledon, am dat lung de linie puțin afară. Cum am avut meci cu Șarapova la Shezhen. 3-2 pentru mine, 30-0 și un lung de linie ratat cu drepta, de puțin, care a contat foate mult. 5-3 cu Cibulkova, la Strasbourg și, la fel, o dreaptă în lung de linie, ratată, chiar lângă. Erau mingile noi… apoi 5-3 în tiebreak și am dat cu netul, foarte bun, pe cross cu reverul, incredibil cum s-a dus cu dreapta în lung de linie și a făcut punctul„. Victoriile, o știe – nici nu apucă să le savureze, să le digere.
După titlul de la San Jose, primul al carierei, „n-am avut timp să mă gândesc. Aveam avion, a trebuit să plec la Montreal. Am apucat să dorm câteva ore, a fost foarte bruscă trecerea și abia când m-am accidentat am avut timp să mă gândesc că a fost ceva special. Nu prea apucăm să ne bucurăm de un rezultat foarte bun, decât după un timp. Acum, mă uit la un filmuleț, mă văd acolo, cu un trofeu, o finală, o semifinală, sunt emoționată, mă trec niște fiori și sunt mândră de mine. Pe moment însă nu prea îmi dau seama”, a mărturisit Mihaela.
La 30 de ani, Mihaela Buzărnescu le-a ajuns din urmă pe Wozniacki, Cibulkova, sau recent retrasa Radwanska – cu care își amintește și acum cum se lupta la junioare. Și cu Pavlyucenkova. Și este pregătită pentru un nou maraton în 2019. Un maraton în top.
Care e cel mai bun fundaș central al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER