Editorial CTP:** Break (II)

(urmare din numărul trecut)

Se oprește în fața ușii care culisează fără zgomot, eliberându-i intrarea în coridor și blocând prin aceeași mișcare intrarea coridorului lui Freas. Îndată ce trece pragul, ușa revine în poziția inițială. Intră în boxă și se așază pe fotoliul hidraulic. Jeturile răcoroase ale ventilatoarelor îi scaldă fața și pieptul, vibromasoarele îi frământă brațele și picioarele. Ecranul se aprinde într-un joc de culori reci și odihnitoare însoțite de muzică: Polo Anders cu Home Again, un blues vechi de când lumea. Destinde-te, uită. Ține minte, băiete, o relaxare eficientă în pauze e mai prețioasă decât un serviciu devastator. Sunt jucători vechi care n-au învățat nici până acum asta. Timpul, domnule Onemai. Avertizorul bâzâie și clipește în penumbră. Hai! Golește paharul cu CIVITA și iese din boxă; dincolo de zidul subțire, exact la jumătatea coridorului, aude pașii celuilalt avansând în sens opus. Ești încă vioi, Spilcuitule, sau poate că numai vrei să pari…
Aleargă. Lovește, Aleargă, Lovește. Aleargă. Vine oboseala. Nu e propriu-zis o oboseală de natură fizică, cel care cedează primul e întotdeauna creierul. O simte cum vine, semnele sunt mici, dar sigure: ajungi o fracțiune de secundă mai târziu la minge, eziți să pleci la stopuri – ăsta e nebun, a pus cel puțin douăzeci de stopuri până acum! -, te ridici cu regret din fotoliu la reluare. Din tribună nu se vede nimic, dar ție a și început să-ți fugă gândul, cea mai rea consecință a oboselii. Vacuumul absoarbe mingile în margine, distribuitorul scuipă o minge și peste trei secunde încă una. Pendulezi, arunci mingea cu stânga, urcă, se decupează ca un OZN galben în scânteierea reflectoarelor, îngheață o clipă într-o neverosimilă imobilitate, apoi cade și o dată cu ea te prăbușești înainte, rupând lovitura din umăr. A câta oară? De câte ori, de când joci tenis, ai ridicat brațele ca să servești? De o sută de mii de ori, de un milion? În spatele minții pândește pericolul: renunțarea, lehamitea, pierderea sensului. Să se termine totul, oricum, numai să se termine. Cum naiba face bătrânelul ăsta de dincolo de plasă de pare așa de proaspăt? Nu se poate, trebuie să fie și el cel puțin la fel de obosit.
3-2 și 40-15. Două mingi de break. La 4-2 și serviciul, între jucători de valoarea lor, totul e terminat. E terminat pe dracu’; o clipă îi pătrund în minte cele trei matchball-uri salvate de Freas în setul trei, dar reușește să le alunge. Nu se termină nimic niciodată, băiete. Da, Papá. Totul se poate schimba într-o singură secundă. Da, Papá. Domini, te simți stăpân pe joc, aproape că ți-e milă de celălalt, uite-l cum aleargă degeaba să-ți prindă mingile care rad tușele, n-are cum să-ți facă față, ești tare, încerci de toate și totul îți iese, ca să mă exprim așa. Dar e suficient să te deconcentrezi câteva zeci de secunde, să te joci cu două-trei mingi și lucrurile se răstoarnă ca într-un caleidoscop. Mai întâi, un fior vag, repede reprimat, de teamă: am început să greșesc, da’ nu-i nimic, mai am multe îna­intea lui. Apoi teama crește cu fiecare minge, lovești cu grijă excesivă, avar, să nu pierzi, dar ești deja pierdut. Ca un făcut, toate mingile tale care lovesc banda nu trec, ale lui, în schimb, cad la un pas de fileu, tot ce ție ți se duce afară cu câțiva milimetri lui îi intră cu câțiva milimetri, ca să mă exprim așa. Îți vine să plângi de nervi. Te agăți disperat, dar de cele mai multe ori nu se mai poate face nimic. Un meci nu începe și nu se termină niciodată, băiete. Ești în Meci tot timpul, trăiești scufundat în el, ca să mă exprim așa. Da, Papá.
Aleargă, lovește, aleargă. Freas a făcut două puncte pe nesimțite, cu blestematul lui de rever tăiat, nu sare mingea nici de două palme. O privire către Papá Tob. Răspunsul vine prompt și clar: dreapta, pistonează-i dreapta. Da, Papá, bineînțeles, o sută, o mie, un milion de mingi pe dreapta Spilcuitului, nu mai apucă el să dea cu reverul. O viziune de o clipă: TITAN STADIUM pustiu, în ruine, lumea întreagă o ruină sub un soare roșcat, răzbătând printre nori clorotici, iar el și Freas continuă să schimbe mingi pe forehand.
Avantaj. Se duce în față pripit, pe minge moale. Nici el nu știe de ce. Passing-ul lui Freas e perfect, n-are cum să-l ajungă, cu toate că se întinde cât poate. Eliberat o fracțiune de secundă datorită efortului, subconștientul comandă holding-ul exact în clipa în care mingea depășește vârful rachetei. Tribuna scoate un geamăt excitat, e primul holding al finalei: majoritatea știa că Ullo Onemai a folosit procedeul de opt ori în cele șase zile de până acum ale turneului și că încă unul i-ar putea fi fatal. Nu l-au uitat încă pe Spotty Bauer: la el se gândea întotdeauna când făcea un holding. Niciun neuropsihiatru nu reușise să explice satisfăcător capacitatea miraculoasă a lui Spotty de a face 15-20 de holding-uri pe meci, în condițiile în care nu se cunoștea un alt jucător care să poată trece de trei. Uneori își ridiculiza adversarul, jucând câte un ghem întreg numai din priviri. Mulți afirmaseră că Bauer era un telekinet natural, nici n-avea nevoie de ACBC-uri, înzestrarea lui se putea manifesta oriunde în afara terenului. Nimeni însă n-a putut dovedi nimic; oamenii îl aclamau în delir. Federația Internațională intenționase chiar să suspende procedeul în urma presiunii Asociației Jucătorilor, interzicând echiparea terenurilor cu ACBC-uri, însă până la urmă publicul și-a impus voința. Culmea era că Spotty și fără holding avea stofă de mare jucător, ar fi putut oricum să se impună, dar lumea asta voia de la el și nimic altceva. Când juca fără holding, oricât de bine, mai că nu-l fluierau. Impresarii căutau cu lumânarea pe cineva care să-i poată ține piept, visul multora era să organizeze MECIUL SECOLULUI! TENIS FĂ‚RĂ‚ RACHETĂ‚! TENISUL VIITORULUI! Două imagini ale lui Spotty îi rămăseseră vii în minte: Spotty prăbușit lângă stâlpul fileului, zvârcolindu-se și urlând ca o fiară, și Spotty în curtea casei de sănătate, un fel de bolovan cu privirea goală și bale la gură. Și mai erau și Gothard, și Alderman, și Sarasino, toți reduși la o existență catatonică de jocul cu holding-ul.
E prea târziu să mai dea îna­poi; de câteva secunde bune mingea tremură ușor cam la un metru de sol, susținută de voința lui convertită în acțiune fizică și amplificată de mii de ori de ACBC-uri. Se poziționează ca să lovească, încet, fără să scape din  ochi mingea și pe Freas, care stă nemișcat la câțiva pași de fileu, cu o licărire de uimire în ochi – știa, bineînțeles, și el de cele opt holding-uri.
Na. Ia-o și pe-asta! Mingea, izbită cu toată forța, s-a dus undeva în lung de linie. Freas n-a schițat niciun  gest; să fie oare atât de sigur pe el?
Izbucnesc aplauzele. De data asta sunt aplauze puternice, adevărate. Pornește greoi spre marginea terenului. Îl dor creierii. Îi pare rău că Vera nu e în tribună, la Papá Tob n-are curaj să se uite după ce-a făcut. Ușile culisează simultan; intră în boxă și se prăbușește pe fotoliu. O perie de sârmă i se plimbă pe cortex. Ventilatoarele, vibromasoarele, soluțiile revitalizante își fac datoria, dar capul, capul… senzația e îngrozitoare, ca și cum ți s-ar risipi mintea. Brusc, sunetele odihnitoare încetează și pe ecran apare Freas, triumfător, surâzător, superb, ridicând cupa deasupra capului. Toată lumea e grămadă pe el. Undeva, în margine, se vede pe sine arătând ca un struț bolnav, chinuit de câțiva reporteri sadici. Suprarenalele varsă adrenalina în sânge, măduva spinării comandă mușchilor să se contracte, pulsul și respirația se accelerează. Trupul trage după sine creierul. Se ridică greu, dar se ridică și iese pe coridor. Dincolo de peretele impenetrabil la biocurenți aude pașii celuilalt; se repede cu pumnul în perete, zbierând: boșorogule, jigodie împuțită!
Astăzi, fizicul în sport nu mai are secrete. Tehnicile de antren­ament, echipamentul, regimul alimentar nu mai suportă îmbunătățiri esențiale, ca să mă exprim așa. A venit vremea antrenamentului psihic sistematic. Mai mult: a condiționării psihice a sportivului. Un psihic bine preparat poate arunca în luptă resurse fizice și volitive inimaginabile; ați văzut vreodată, domnilor, un paranoic anemiat, aflat în criză, cum crapă în lung o masă de stejar masiv?
E peste puterile unui om. Totul e împotriva lui. Banda fileului, care i-a mâncat un matchball, computerul care cârâie out, când el dă tușă plină, în mod sigur ăștia au umblat la programe, toți îl urăsc, toți vor să-l vadă pierzând. Piftiile colorate, cretinii care mestecă, mătrețele din tribună. Ce păcat că holding-ul e limitat la câțiva metri, ar fi minunat să poată ridica tribunele în aer și pe urmă să dea cu ele de pământ, praful și pulberea să se aleagă. Doamne, cât de aproape am fost. 5-2 în setul decisiv, până acolo l-a dus furia. Un singur ghem… Pe urmă totul s-a rupt. Spilcuitul și-a făcut jocurile și break-ul care îi despărțea. Ovaționat din răsputeri la fiecare punct câștigat. E 5-5 și Papá Tob îi face semn să atace, dar el nu mai vrea decât un singur lucru: să-și câștige serviciul, după aia poate să se întâmple orice.
Riscuri, bineînțeles că există riscuri, cum ar putea fi altfel, ați mai pomenit dumneavoastră progres fără riscuri, ca să mă exprim așa? Vă pot da chiar eu un exemplu: Enrique Soler, un obscur sprinter brazilian, a ajuns peste noapte campion național cu un timp aflat la trei sutimi de recordul mondial. Cum? Foarte simplu: i s-a implantat în minte certitudinea că e urmărit de un tigru, certitudine care se activa la pocnetul pistolului de start. Problema a fost că tigrul nu s-a dat bătut, ca să mă exprim așa, a început să-l urmărească și pe stradă, și acasă, și în somn, până când băiatul a scăpat de el încălecând o balustradă. Or, asta nu dovedește decât că prepararea psihică a fost făcută de un ageamiu.
Servește… aleargă… lovește… aleargă. Totul e mult mai greu, chiar și dreapta, dreapta care l-a ajutat întotdeauna, e acum împinsă și lipsită de explozie. E totuși 40-30 și îl cuprinde frica: dacă face punctul, câștigă ghemul. Se uită la Papá Tob ca un copil de la orfelinat printre zăbrelele gardului dinspre stradă.  Papá Tob îi face semn calm: în față, vino la plasă. Servește și se prăbușește înainte ca împușcat, rugându‑se să greșească Freas returul. Și Freas… greșește: mingea, lovită prost, cu rama, se duce într-un lob fâlfâit și cade în teren, la un metru de linia de fund. Privește hipnotizat zborul ei prin aer, nevenindu-i să creadă într-o asemenea escrocherie monstruoasă a hazardului. Târziu, prea târziu, se decide să alerge. Tribuna, care stătea cu mâinile ridicate și răcnetul victoriei în gât, îngheață: mingea se oprește când mai avea o palmă până la al doilea contact cu raflexul. Al zecelea holding al lui Ullo Onemai. Cu pași de bețiv, se apropie de minge, fixând-o intens; se lasă în genunchi și încet, foarte încet, o aduce la nivelul ochilor. Rămâne așa câteva secunde, pe urmă, fără să se ridice, pornește ca penitenții spre poarta catedralei. Îi trebuie aproape două minute ca să ajungă la fileu. Freas așteaptă descumpănit, cu mâinile în șolduri, toată lumea e în picioare. Se ridică lent, cu mingea mereu la nivelul ochilor. În clipa în care distanța e suficient de mică, Freas lasă mâinile din șolduri și se crispează; vuietul mulțimii crește brusc: dublu holding. O situație rară și periculoasă pentru ambii jucători: în afara gravitației, trebuie învinsă  și voința adversarului. Teleobiectivele urmăresc cele două chipuri, având grijă să intre în cadru și MOWENNA sau GUCKO sau FORS, după contract; se transmit prim-planuri în montaj alternat: venele umflate și fălcile contractate ale tânărului de douăzeci și trei de ani, scund și brunet, ochii aproape închiși și fața ca de mort a adolescentului de cincisprezece ani, înalt, cu părul cărămiziu, mingea oscilând lent între ei. Apoi, brusc, Freas se  întoarce și pleacă spre fundul terenului. Ullo Onemai ridică racheta și lovește. Mingea îl izbește pe Freas în ceafă; imediat izbucnesc fluierăturile și huiduielile.
Un teren de tenis, dintr-un fel de pământ roșu, bătătorit, undeva la marginea oceanului. Jucători care se mișcă ciudat, parcă filmați cu încetinitorul. Ă‚sta e tot tenis, Papá? Da, băiete, sau, ca să mă exprim așa, a fost.
Vera râde, are caietele sub braț. Plouă cu stropi negri, scânteietori. Din nămolul răscolit al minții urcă mereu alte și alte imagini și cuvinte. Crucea putredă răsturnată printre mere roșii, acum trebuie să înveți să urăști, băiete, altfel nu poți ajunge în față. Mai târziu n-o să mai ai nevoie de ură, o să joci cu tine însuți, un tun de mingi enorm aruncă mingi de toate culorile care-l lovesc în cap, numai în cap, o rachetă albă profilându-se pe cerul Caraibelor, tenisul e sportul singurătății, băiete.
Stă în fotoliu de mii de ani, ca o statuie de faraon. Ce simte o piatră când o lași singură? Vii, pleci, gândești, ești trist, dar ea ce face în tot acest timp, cum de nu înnebunește? Nu înnebunește pentru că e fericită. Să fii paralizat, să zaci nemișcat într-un fotoliu de invalid toată viața și să nu te poată sili nimeni să te ridici… Să fii pământ, stâncă, nisip, să dormi pe fundul mărilor, cu miliarde de tone de apă deasupra ta, în întuneric. În liniște…
Papá Tob stă în fața lui Freas. Papá Tob are mâinile legate. Verde-întunecat, gazonul. Ce faci, Papá, cine te-a legat, de ce stai în picioare, de ce nu te întinzi, de ce nu te faci una cu iarba, cu pământul, ca să mă exprim așa, ca să mă exprim așa, Papá.
Papá Tob e în negru, ca întotdeauna, Freas, în costum de tenis, ține în mână o bucată de metal în formă de rachetă. Freas îl scuipă în față pe Papá Tob. Ceva zvâcnește.
Freas îl lovește cu piciorul în stomac pe Papá Tob. Ceva se dislocă în adânc.
Papá Tob în genunchi. Freas îl lovește cu racheta de metal. O dată și încă o dată. Fața lui Papá Tob, ca o roșie strivită. Ceva se încordează monstruos, vibrează insuportabil, capul e cimentat, cufundat în beton, trupul e afară, ceva înșfacă, ceva trage, întinde, smulge.
Freas urinează pe fața lui Papá Tob. Se apropie dansând, îmbrăcată ca o târfă, Vera. Ceva se rupe, o sfâșiere albă, arzătoare, fulgurantă. Freas și Vera se îmbrățișează cu pasiune.
Timpul, domnule Onemai.
Se ridică și iese pe coridor.
(sfârșit)

După ce am trăit chinuitoarea bucurie de a vedea și povesti împreună cu cei ce iubesc tenisul semifinala Nadal-Djokovic, acum unul dintre basmele nemuritoare ale planetei Pământ, duminică n-am fost în stare să mai pun pe hârtie niciun  cuvânt despre tenisul de la Madrid. Am putut doar să transcriu această povestire pe care am scris-o în 1985
Cristian Tudor Popescu

Citește si alte editoriale ale lui Cristian Tudor Popescu pe www.gandul.info