Mi-i amintesc, pe ecranul televizorului alb-negru rusesc Temp 6, pe boberii Panțuru și Neagoe câștigând medalia de bronz la Grenoble în 1968. Nu-mi închipuiam că bronzul acela va ajunge mai valoros decât platina, rămânând până astăzi singura medalie câștigată de România în istoria JO de iarnă.

„Asta nu contează! Ea trebuia să fie în semifinale la US Open! Asta ar fi contat! Turneele astea sunt cam micuțe!” Despre cine e vorba în propoziție? Despre Simon

Cu puțin timp înainte de meciul de Cupa Davis cu Olanda, tenisul românesc se confruntă cu o situație nemaiîntâlnită în istoria lui de aproape un veac: cei mai valoroși jucători, Hănescu, Tecău, Ungur, Crivoi, Copil, refuză să joace pentru echipă din cauza atitudinii conducerii FRT față de ei și față de Andrei Pavel. O discuție cu Andrei Pavel, în acest moment dificil, mi s-a părut foarte necesară.

Că Dumitru Dragomir și Mircea Sandu sunt niște stafii venind din securisto-comunismul de bișniță, blat și bara-bara e inutil de demonstrat

Neșansa vieții lui Horia Tecău e că mingea cu care joacă nu-i destul de mare. Dacă era fotbalist, vuiau cârciumile din România de numele lui. Cu două finale la Wimbledon în 2010 și 2011, alături de Robert Linstedt, semifinală tot cu suedezul și titlul la dublu mixt împreună cu Bethanie Mattek-Sands acum, la Openul Australiei, Tecău se înscrie printre marii dubliști ai lumii.

Un erou. Un model. Asta este în clipa de față, pentru înfricoșător de mulți tineri din Ploiești și din toată țara, tânăra dihanie bipedă care l-a lovit în cap pe fotbalistul Galamaz. „I-a dat-o! Mamă, ce bucată i-a dat!”, e comentariul admirativ pentru atacul mișelesc, pe la spate, asupra unui nevinovat, pentru scuiparea celui care cădea în genunchi, pentru drogul pe care animalul și l-a administrat ca să fie „în vână”.

„Dacă Nadal câștigă Australian Open, bucuria îmi va fi știrbă la un colț”, scriam în Zeul în chiloți, mâhnit de poza gen playboy în desuuri Armani a marelui jucător. Nu-mi închipuiam că bucuria îmi va fi întreagă în urma înfrângerii lui Nadal.

După ce a câștigat anul trecut Roland Garros, Wimbledon și US Open, miza turneului de la Melbourne era foarte mare pentru Rafa: câștigarea în serie a tuturor celor 4 Grand Slamuri, performanță pe care Federer nu o are în cosmicul său palmares, iar în istoria tenisului au realizat-o doar doi jucători: Don Budge și Rod Laver. Sunt de înțeles frustrarea, furia, sentimentul acut că trăiește o nedreptate pe care trebuie să le fi simțit când corpul l-a trădat chiar de la începutul meciului cu Ferrer. Prietenul și colegul său la echipa de Cupă Davis, aflat într-o dispoziție de joc formidabilă, era oricum un adversar dificil, în fața căruia Nadal avea nevoie de întreaga sa capacitate. O leziune la coapsa stângă i-a redus cu 25%-30% eficiența loviturii de rever și i-a diminuat vizibil viteza de deplasare. Din acel moment, în fața vitalității și agresivității lui David Ferrer, Nadal era practic condamnat.

Când l-a bătut Federer pe Nadal la Londra… Datarea vieții bolnavilor de tenis se face de șapte ani încoace nu după iarnă, vară, lună sau an, ci după calendarul rafarogerian. De șapte ani încoace, spaniolul și helvetul au fost pe rând Soarele și Luna rotindu-se deasupra capetelor noastre într-o cursă de urmărire ce pare veșnică.

Aidoma Soarelui și Lunii, deși au jucat unul împotriva celuilalt de 22 de ori, Federer și Nadal nu s-au întâlnit cu adevărat niciodată. Căci niciodată nu a existat în istoria tenisului o rivalitate la vârf făcută din doi jucători atât de diferiți. În seara londoneză s-au văzut strălucind, poate mai clar ca niciodată în acest final de deceniu, cele două stele paralele.

Toți liderii postdecembriști ai României s-au sforțat să explice maselor cum și-au făcut banii, casele, terenurile. Gigi Becali expediază totul fără complexe, într-o singură propoziție: „Dumnezeu mi-a dat”. Și culmea este că pentru mulți asta e o îmbogățire cu just temei. Adrian Năstase măcar a rămas mai pământean, a deshumat-o pe mătușa Tamara ca să se justifice. Rezultatul: opinia publică l-a făcut bucăți.

Mulți iubitori de tenis m-au întrebat: „nu îl înțelegi și pe Victor?”. Alții, iubitori de nimic, chiar l-au aprobat: „Bravo, bine le-a făcut ălora din tribună, că îl hărțuiau”.
Îl înțeleg pe Victor Hănescu, și încă foarte bine. Chiar în timpul meciului lui din turul 2 cu turcul Ilhan încercam să port o discuție la televizor cu un sfetnic al d-lui Băsescu.

Personajul vocifera continuu, năpustea către toți cei prezenți un șuvoi de vorbe, blocând orice posibilitate de dialog. Exact ca suporterii agresivi care se străduiesc să te împiedice să joci. De câteva ori în cursul emisiunii am avut impulsul de a trage o înjurătură și a părăsi studioul, ducându-mă să văd meciul lui Victor în loc să-mi mai consum existența cu distinsul consilier prezidențial

Trebuie să nu ai habar nici de tenis, nici de oameni ca să vorbești despre blat în meciul Isner – Mahut, așa cum auzeam ieri pe câte unii. Americanul și francezul au dat tot timpul […]

M-am așezat în fața televizorului fără iluzii. Viborg HK ar trebui să se numească Ciborg HK. Ciboarga Bojana Popovic „plutește” în momentul de maxim al detentei de aruncare o fracțiune de secundă în plus față de orice zid aflat în față. Niciun portar nu poate ghici colțul în care va trimite mingea stânga fulgerătoare a Gritei Jurack. Afară doar de Katrine Lunde Haraldsen, care „se duce” cu o fracțiune de secundă mai devreme pe traiectoria aruncării, posedând un simț de anticipație aproape paranormal. Cristina Vărzaru mi se pare cea mai îndemânatică jucătoare din lume, aș porecli-o „Gața”, pentru că mi-a amintit de Cristian Gațu când a înșurubat venind de pe extremă un „ghivent” din poignet care a făcut mingea sărind din podea să cotească pe lângă Paula Ungureanu. (Celor care mă înjură deja pentru că, iată, scriu și despre handbal, nu doar despre tenis, le comunic nu numai că am fost patru ani portarul unei echipe de mare tradiție în handbalul românesc, cea a liceului Mihai Viteazul, dar și faptul că sunt român, sunt ziarist și am măcar atâta drept să scriu cât orice forumist). Cât privește apărarea Viborgului, e un fel de cuplaj turnant ucigător, ca două „nuci tari”, mobile, concentrice, băgate una în interiorul celeilalte.

Spuneam la un moment dat despre tinerii noștri jucători de tenis că n-au față. Asta e ceva dincolo de lovituri, de condiția fizică sau chiar de trăsăturile chipului. A avea față înseamnă să transmiți celui care te privește sentimentul că poți să învingi indiferent cât e scorul. Alexandra Dulgheru e o fată cu o față extraordinară, cum n-am mai văzut de mult.
Primul set din finala de la Varșovia, cu puternica Alona Bondarenko, a fost tot timpul pe muchie, cu multe breakuri și încheiat cu un tie-break.

Fie condusă, fie aflată la cârma jocului, Alexandra avea aceeași expresie pe chip și în atitudinea corporală: o concentrare senină, lipsită de încrâncenare, o bucurie de a lovi mingea de tenis indiferent de scor, o relaxare îndrăzneață chiar și în cele mai dificile execuții. Și, slavă Domnului, au fost destule: voleuri-stop pe passinguri tari ale Alonei, backhanduri decisive inside-out pe forehandul adversarei, ca ale lui Andrei Pavel, numai că executate cu două mâini, retururi-fulger, de n-avea Alona timp nici să ridice racheta, scurte ascunse și apoi îngropate la un metru de fileu.

Utilizare tactică excelentă a mingiei înalte liftate, pentru a tăia ritmul schimburilor tari, care-i plac ucrainencei. Alexandra n-a câștigat la ciupeală, n-a vânat greșeala celeilalte, a jucat un tenis variat, îndrăzneț, inteligent, ofensiv cu măsură. Fața Alexandrei Dulgheru, seninătate, bucuria jocului, concentrare relaxată, mi-a amintit de marele brazilian Gustavo Kuerten în vârful gloriei sale

Se oprește în fața ușii care culisează fără zgomot, eliberându-i intrarea în coridor și blocând prin aceeași mișcare intrarea coridorului lui Freas. Îndată ce trece pragul, ușa revine în poziția inițială. Intră în boxă și se așază pe fotoliul hidraulic. Jeturile răcoroase ale ventilatoarelor îi scaldă fața și pieptul, vibromasoarele îi frământă brațele și picioarele. Ecranul se aprinde într-un joc de culori reci și odihnitoare însoțite de muzică: Polo Anders cu Home Again, un blues vechi de când lumea. Destinde-te, uită. Ține minte, băiete, o relaxare eficientă în pauze e mai prețioasă decât un serviciu devastator. Sunt jucători vechi care n-au învățat nici până acum asta. Timpul, domnule Onemai. Avertizorul bâzâie și clipește în penumbră. Hai! Golește paharul cu CIVITA și iese din boxă; dincolo de zidul subțire, exact la jumătatea coridorului, aude pașii celuilalt avansând în sens opus. Ești încă vioi, Spilcuitule, sau poate că numai vrei să pari…

Își strânge metodic șireturile, căutând să egalizeze capetele rămase libere. Face și desface funda fără să se grăbească: de afară răzbate vuietul surd al mulțimii, ca vântul, seara, printre coloșii din aleile Milla. Timpul, domnule Onemai, anunță meditativ vocea amabilă. O intensificare ca un vuiet, apoi aplauze copleșitoare, nesfârșite: Freas a păstruns în arenă.

E încordat, își dă seama de asta și crisparea crește și mai mult. Poate că ar fi fost mai bine să aștepte în boxă, acolo nu e nici cald, nici frig, e liniște și întuneric ca-n pântecele mamei, nimeni nu-ți zbiară în față și nu sunt flash-uri care să-ți zgârie retina. Dar cum să stea în boxă când Papá Tob a hotărât altfel…

Sfertul de la Foro Italico al Dinarei Safina cu Maria José Martinez Sanchez arăta ca bătălia dintre un tanc și o libelulă. La 22 de ani, tancul Dinara poate să joace pe puncte și cu frate-său Marat sau să se apuce oricând de K1 cu fizicul pe care îl are. Maria José e o mignonă blondulie de 26 de ani, pe care dacă o vezi pe lângă arenă ai crede-o mai degrabă ziaristă decât jucătoare. Însă dacă te uitai pe tablou, puteai să bănuiești că ceva nu e în regulă cu „ziarista”: în primul tur mușcase zgura Romei în fața ei Amelie Mauresmo, în al doilea Marion Bartoli, cap de serie 11, în al treilea, Nadia Petrova, altă rusoaică gladiatoare, cap de serie 8!

Primul set jucat de Maria José m-a năucit, pe mine, care priveam la televizor, vă dați seama ce era în capul Dinarei. O stângace perversă, vivace și perspicace, Maria face, uluitor, serviciu-voleu pe zgură, în repetate rânduri, și câștigă aproape de fiecare dată punctul! O chinuie sau o lasă încremenită pe gladiatoarea Dinara cu niște scurte scoase de sub fustiță în cele mai neașteptate momente. Nu dă două mingi consecutive la fel – ba „umflă mingea” cu liftul ei apăsat de stângace, ba o coboară brusc în crosuri scurte sau în stopuri. Tot ritmul de mitralieră al Dinarei este făcut praf, greșește mult. Ți-e și milă de rusoaică, pe față i-a încolțit spaima că ia bătaie și deruta că nu știe ce să facă. În setul doi, scorul urcă până la 3-1 pentru Maria. Disperare.

Văzusem până atunci un sârb tânăr, cu bărbiță brunetă, care vorbea sing

A ajuns fotbalul la Procuratură. Sună ciudat această propoziție, nu numai pentru microbiști. Până acum, problemele fotbalului, chiar și cele mai scandaloase, erau dezbătute de suporteri, de jurnaliști, de finanțatori, de antrenori și jucători. Acum se ocupă de ele procurorii DNA și judecătorii. Cum a fost posibil? Există, cred, o cauză a acestei deraieri catastrofale, care nu ține doar de fotbal, privește întreaga Românie: lipsa spiritului de corp.

Arbitrii de fotbal sunt un corp. Corpul arbitrilor are structuri de conducere, reguli de admitere și de promovare. Are o uniformă și o armă: li se mai spune și cavaleri, cavaleri ai fluierului. Nu are ceea ce francezii numesc ésprit de corps: conștiința apartenenței la o breaslă, la o elită profesională, mândria de a spune ce ești înainte de a spune cine ești. Să ai spirit de corp înseamnă să aperi breasla căreia îi aparții în fața atacurilor

Hagi? Lucescu? Lucescu jr.? Antrenor străin? Din câte observ, discuțiile legate de noul selecționer al Naționalei vizează persoanele, fiecare cu calități și defecte, fiecare cu echipa lui de susținători în conducerea fotbalului românesc și printre suporteri. Nu am o opțiune legat de asta, dar pot să formulez un criteriu care mi se pare esențial: pentru ca îndepărtarea lui V. Pițurcă să însemne într-adevăr o schimbare în fotbalul românesc, o altă epocă, trebuie ca noul antrenor să fie un antrenor de verde, nu de roșu sau albastru. V. Pițurcă este un om de fotbal format înainte de ”89. El a fost învățat încă de pitic și junior că una e realitatea de pe teren și alta cea din

Sunt multe lipsuri în România de azi, unii n-au bani, alții n-au ce mânca, alții n-au casă și nici loc de muncă, dar există o lipsă uriașă, mai rea decât deficitul bugetar, care ne lovește pe toți: lipsește rușinea. Dacă o ființă umană ar avea o carență de calciu cât deficitul de rușine al României, s-ar zbate în convulsii cu spume la gură. Victor Pițurcă este unul dintre cei mai nerușinați români pe care i-am văzut într-o viață de gazetar.

Rușine, substantiv feminin: sentiment penibil de sfială, de jenă, provocat de un insucces sau de o greșeală. Dacă aș fi fost selecționerul echipei naționale a României, după meciul de la Klagenfurt cred că mă încuiam o săptămână în casă, mi-ar fi fost rușine să dau ochii cu oamenii și ducându-mă să iau pâine, darămite să mai apar la televizor. Pițurcă a apărut și a cuvântat exact așa, fără să-i tresară un

Înainte de meci atmosferă apocaliptică, de bătălie parcă pentru supraviețuirea poporului român, a României pe hartă. Aut Caesar, aut nihil! (Dacă și Cezar a dat-o în aut, atunci nu mai intră nimic! – n.trad.), Piți, bați sau pleci! Ori la bal, ori la spital! Înfrângerea, în orice condiții, e o rușine, victoria, în orice condiții, face din Piți și ai săi niște eroi ai neamului. Asta e filosofia cu care de ani întregi întâmpinăm meciurile naționalei de fotbal a României. Acum, că am pierdut, încep execuțiile patetice: „Adio, generație care n-ai existat! Vai de capul vostru! V-ați bătut singuri! V-ați bătut joc de noi! Huo! Ciumeții! De-mi-sia! De-mi-sia!”. Alții analizează cu jale: dacă nu

De când mă uit la Roger Federer, nu i-am văzut pe față o expresie de concentrare mohorâtă ca aceea din semifinala de sâmbătă, cu Zomby Murray. În primele ghemuri am crezut, am sperat că asta înseamnă îndârjirea neagră a spadasinului care a sângerat cu lacrimi la Melbourne și care acum și-a vopsit fața în culorile războiului pe viață și pe moarte. Am crezut că e concentrat pe minge, pe Murray, pe liniile terenului.

Mă înșelam. Roger de Suisse a început semeț, ca un cavaler francez în bătălia de la Azincourt, lovind repede și tare cu sabia din înălțimea șeii calului. Dar dincolo de plasă l-a întâmpinat un pedestraș roșcovan mânuind un topor saxon lung și greu, cu care l-a dat jos din șa încă de la prima ciocnire. Așa că, Roger a trebuit să lupte și el frământând colbul sub picioare.

Atunci mi-am dat seama că mă înșelam. Atacurile care păreau decisive ale lui Federer erau de fapt năpustiri arogante peste Murray, nesusținute de forța și de siguranța lăuntrice. Nu părea că vede tribunele pline ochi de la Indian Wells, nici pe arbitrul Layani, nici albastrul terenului, nici fața palidă a lui Zomby Murray. Privirea lui mohorâtă era îndreptată spre sine însuși. Cine mai sunt eu? Aceasta, nu „cum să-l înving pe Murray?”, e întrebarea cu care Federer a intrat de la bun început pe teren. Până ieri îi spulberam pe toți din goana calului, acum trebuie să lupt prin praf cu ghiogarul ăsta viclean și tenace.

Ce s-a rupt în mine, ce nu mai e cum a fost în lumea asta grăbită de-am ajuns aic

De când mă uit la Roger Federer, nu i-am văzut pe față o expresie de concentrare mohorâtă ca aceea din semifinala de sâmbătă, cu Zomby Murray. În primele ghemuri am crezut, am sperat că asta înseamnă îndârjirea neagră a spadasinului care a sângerat cu lacrimi la Melbourne și care acum și-a vopsit fața în culorile războiului pe viață și pe moarte. Am crezut că e concentrat pe minge, pe Murray, pe liniile terenului. Mă înșelam. Roger de Suisse a început semeț, ca un cavaler francez în bătălia de la Azincourt, lovind repede și tare cu sabia din înălțimea șeii calului. Dar dincolo de plasă l-a întâmpinat un pedestraș roșcovan mânuind un topor saxon lung și greu, cu care l-a dat jos din șa încă de la prima ciocnire. Așa că, Roger a trebuit să lupte și el frământând colbul sub picioare. Atunci mi-am dat seama că mă înșelam. Atacurile care păreau decisive ale lui Federer erau de fapt năpustiri arogante peste Murray, nesusținute de forța și de siguranța lăuntrice. Nu părea că vede tribunele pline ochi de la Indian Wells, nici pe arbitrul Layani, nici albastrul terenului, nici fața palidă a lui Zomby Murray. Privirea lui mohorâtă era îndreptată spre sin

„Ne vor trebui 10 ani să revenim în Grupa Mondială”. Acestea au fost cuvintele de îmbărbătare ale fostului mare jucător de Cupa Davis Ion Țiriac către actuala echipă de Cupa Davis a României înaintea meciului cu Rusia. Ca pe vremuri la dublu, Ilie Năstase a venit alături de el la fileu: „Mi-e frică să nu luăm 5-0! Scurt și sec! O să ne fie greu să mai rămânem în Grupa Mondială”.

N-am vrut să mă refer la aceste afirmații în articolul de săptămâna trecută, pentru că am considerat mai importantă comentarea prestației jucătorilor noștri în frunte cu căpitanul Pavel și a perspectivelor echipei. Ceea ce nu înseamnă că trec peste zicerile lui Țiriac și Năstase, oricât de neplăcut ar fi să scriu despre asta.
Năstase și Țiriac sunt părinții fondatori ai tenisului românesc de anvergură internațională. De aceea, ce-au spus înseamnă o lovitură dată cu muchia rachetei în spatele jucătorilor noștri cu scopul de a le rupe șira spinării. Nu Țiriac și Năstase, orice simplu antrenor de la copii și juniori nu are voie să-i spună elevului său înainte de meci: „Vezi să nu-ți dea ăsta 6-0. Joacă să iei și tu un ghem. Oricum n-o să-l bați nici peste 10 ani

„. Aceasta este o agresiune psihică și poate fi mai distrugătoare decât una fizică. Pentru un antrenor de talia lui Ion Țiriac, ce-a făcut se poate numi crimă cu premeditare. Chiar dacă Rusia e foarte puternică, chiar dacă Pavel fără rachetă în mână înseamnă un handicap major, o asemenea sentință fără drept de apel nu poate decât să demoralize

În setul al patrulea și al cincilea al meciului Hănescu – Tursunov mă gândeam la ce-o fi în sufletul multora dintre românii îndrăgostiți de tenis. Sufereau și sperau; mie, din setul al treilea, îmi rămăsese doar suferința. Știam că dacă nu-l bate pe Tursunov în trei seturi, Victor nu-l mai bate deloc. S-au supărat pe mine unii dintre jucătorii noștri când am scris, acum două săptămâni, că nu au față. Defineam fața ca fiind compusă din pregătirea fizică și cea psihică. Victor Hănescu a făcut dovada unei tehnici de clasă înaltă și a unui psihic bine așezat. Ultima minge a setului doi a câștigat-o cu mână de mare maestru, passing din poignet, din

„Mie o să-mi ducă sicriu pe brațe jucătorii și suporterii de la Steaua. Când o fi să mor, ei o să mă ducă la groapă.” Mai știți cine a spus asta? Nu Eminescu, deși e vorba de la Steaua (un clan Sadoveanu exista prin sectorul 1, recuperări cu pus capul la roată; simt o nevoie acută, nu știu de ce, să apară și un clan Eminescu), el era un mic copil prin 2006 cu al său „Nu voi sicriu bogat/ Podoabe și flamuri,/Ci-mi împletiți un pat/Din veștede ramuri”, pe lângă eroul mileniului, cel care a rostit în direct prorocirea de mai sus. Dacă puneai în titlul unui articol pe net Mihai Eminescu, adunai cel mult 2-300 de accesări toată ziua, dacă puneai Becali, sau, simplu, Gigi, săreai de câteva mii în trei ceasuri, fie și să fi fost sub titlu clasamentul Ligii de anul trecut. Iar la televizor, de la Dan Diaconescu și până la Emil Hurezeanu, cu toții doreau să-i mulgă cuvinte de folosință pentru nație despre lume, Băsescu, Bănel, viață, dreptate, Dică și Dumnezeu.