Amurgul zeului

De când mă uit la Roger Federer, nu i-am văzut pe față o expresie de concentrare mohorâtă ca aceea din semifinala de sâmbătă, cu Zomby Murray. În primele ghemuri am crezut, am sperat că asta înseamnă îndârjirea neagră a spadasinului care a sângerat cu lacrimi la Melbourne și care acum și-a vopsit fața în culorile războiului pe viață și pe moarte. Am crezut că e concentrat pe minge, pe Murray, pe liniile terenului. Mă înșelam. Roger de Suisse a început semeț, ca un cavaler francez în bătălia de la Azincourt, lovind repede și tare cu sabia din înălțimea șeii calului. Dar dincolo de plasă l-a întâmpinat un pedestraș roșcovan mânuind un topor saxon lung și greu, cu care l-a dat jos din șa încă de la prima ciocnire. Așa că, Roger a trebuit să lupte și el frământând colbul sub picioare. Atunci mi-am dat seama că mă înșelam. Atacurile care păreau decisive ale lui Federer erau de fapt năpustiri arogante peste Murray, nesusținute de forța și de siguranța lăuntrice. Nu părea că vede tribunele pline ochi de la Indian Wells, nici pe arbitrul Layani, nici albastrul terenului, nici fața palidă a lui Zomby Murray. Privirea lui mohorâtă era îndreptată spre sine însuși. Cine mai sunt eu? Aceasta, nu „cum să-l înving pe Murray?“, e întrebarea cu care Federer a intrat de la bun început pe teren. Până ieri îi spulberam pe toți din goana calului, acum trebuie să lupt prin praf cu ghiogarul ăsta viclean și tenace. Ce s-a rupt în mine, ce nu mai e cum a fost în lumea asta grăbită de-am ajuns aici când n-am decât 27 de ani?

Și problema lui Federer este că nu îndrăznește să-și dea răspunsul corect: tenisul lui a trecut. Se află cam în situația conaționalei lui Martina Hingis când au apărut surorile Williams. Murray este mai puternic, mai rapid, mai rezistent decât a fost vreodată Federer. Și servește constant mai tare. Reverul lui Fed Ex pare o aripă de înger frântă: este, cred, ultimul mare jucător care mai face backhandul cu o mână. Viitorul e reverul cu două mâini al lui Nadal, Murray, Djokovici, Gilles Simon. Tenisul lui în linie e bătut acum de „cotitele“ cu efecte sălbatice ale tinerilor luptători. Mingea lui Nadal vine învârtindu-se cu 5.000 de rotații pe minut, Federer n-a depășit niciodată 4.000.

Ce să facă marele Roger? Să încerce să-și schimbe jocul? Ar fi ca și cum Rafael (Sanzio, nu Nadal) s-ar apuca să picteze cubist. Meciul cu Murray l-a pierdut în setul decisiv, când scoțianul i-a ridicat un lob prea scurt. Mingea i-a venit bine, la doi-trei metri de fileu, avea toate posibilitățile să smecieze lateral controlat și elegant, cum îi e felul, și să facă punctul. A ales să izbească din răsputeri, crispat, spre centru, în
corpul lui Murray, lovitură „pragmatică“, adică meschină și urâtă. Cu un reflex formidabil, Zomby a retrimis în pogonul de teren rămas liber…

Cred că îi rămân două posibilități. Dacă orgoliul lui e mai mare decât dragostea pentru tenis, atunci se retrage când încă e nr. 2 mondial. Nadal, aflat în vârf  la 22 de ani, declara că, în ziua în care nu va mai simți dorința de a-și perfecționa jocul, o să-și ia barca și va pleca la pescuit. Dacă dragostea pentru tenis învinge, atunci Federer va continua să joace, însă relaxat, senin, încetând să se mai gândească la scor și la adversar și bucurându-ne ochii ani buni de-acum înainte cu tenisul lui de domn al arenei. A continua să joace frustrat, crispat, întunecat, prăbușit în sine cred că nu face bine nimănui, nici celui ce va să vină.

Poate că m-am înșelat încă o dată. Poate că gândul din spatele privirii serioase, nu mohorâte, a lui Roger zbura la copilul Federer care ciulește urechile auzind bubuitul mingilor din pântecul Mirkăi Vavrinec.

Cât despre cel care l-a îngenuncheat, sper să fi văzut cu toții aseară de ce scriam la sfârșitul anului trecut că 2009 va fi anul 1 al epocii Murray.

"Cine mai sunt eu? Aceasta, nu „cum să-l înving pe Murray?“, e întrebarea cu care Federer a intrat de la bun început pe teren" – Cristian Tudor Popescu