Și de dropgol am uitat…

La Cupa Mondială din 1999, la Paris, Africa de Sud a învins Anglia cu 44-21 în sferturile de finală. În acel meci antologic, sud-africanul Jannie de Beer a reușit un lucru nemaivăzut: a dat cinci dropgoluri în 30 de minute (a izbutit în total 31 de puncte)! Ceea ce reprezintă și acum un record mondial pentru un meci internațional de rugby. Acea înfrângere nu le-a picat deloc bine englezilor. Ei au fost atât de afectați – cel mai tare i-a durut felul în care au pierdut – încât din acel moment au devenit obsedați de dropgol. Patru ani după aceea, la Cupa Mondială din 2003, Anglia a cucerit titlul suprem. Cum? Prin dropgolul lui Jonny Wilkinson, care are cele mai multe reușite din acest procedeu în respectiva competiție (8). Rugbyștii români, în schimb, au uitat cu totul de dropgol, o armă care odinioară le-a adus faimă și câteva victorii importante.

În urmă cu mulți ani, când internaționalii de azi din rugbyul nostru nu erau încă născuți, iar părinții lor erau copii, românii au învățat să joace sportul cu balonul oval. Și, normal, au învățat de la cei mai buni decât ei, în turnee efectuate în Franța sau în Mare Britanie.

Așa au aflat Penciu, Mituș Alexandru, Popișteanu, Mitu și mulți alții ca ei despre dropgol.

Prin definiție, dropgolul este un procedeu tehnic specific rugbyului în XV. El constă în a lovi cu piciorul balonul lăsat să alunece din mână. Procedeul poate fi folosit fie pentru a trimite mingea din "22"-ul propriu , în terenul advers, în scop tactic, fie în a o expedia printre stâlpii buturilor… Și loviturile de pedeapsă se pot executa astfel, deși în acest caz există un risc mai mare de a rata decât atunci când balonul este la sol. Și tot așa se începe și se reia meciul după pauză sau după ce o echipă încasează puncte. Cuvântul dropgol provine din engleză (dropped goal), iar în limba română s-a folosit expresia "lovitură de picior căzută" (formula aceasta a fost ironizată pe ideea că lovitura nu poate fi… căzută). Atunci când balonul trece printre stâlpii (atenție, este incorect barele, pentru că nu există decât una singură, cea transversală) buturilor, la un dropgol, se acordă trei puncte.

"Lovituri de picior căzute" de la 40 de metri

Cum spuneam, echipa națională de rugby a avut mari specialiști în dropgol. Primul internațional care a reușit să înscrie din acest procedeu, într-un meci internațional, a fost Niculae Crissoveloni, în 1936, cu Italia (7-8). După război însă, în special în disputele cu Franța, "stejarii" au devenit maeștrii în aceste execuții. În 1957, de pildă, la acel memorabil 15-18 care anunța victoriile de mai apoi în fața "cocoșilor", Alexandru Penciu și Titi Ionescu au reușit să surprindă apărarea adversă prin câte un dropgol.

O poveste aparte este legată de testul de la Toulouse din 1963. În care România a terminat la egalitate, 6-6, cu Franța, iar Penciu a reușit un dropgol de la 40 de metri (din apropierea centrului terenului)! Atunci, printr-o gravă eroare a arbitrului galez Gwyne Walters, "stejarii" au fost împiedicați să îi bată pe "cocoși" pentru prima oară la ei acasă. Ce s-a întâmplat? În minutul 77, după o grămadă pe introducerea noastră, Viorel Morariu a reușit un dropgol și România conducea cu 9-6 (nu vă mirați, pe atunci și înaintașii, nu numai treisferturile, știau să joace cu piciorul!). Arbitrul nu a validat însă execuția, spre uimirea jucătorilor noștri, și a solicitat refacerea grămezii. A urmat aceeași schemă, însă balonul trimis de același Viorel Morariu, tot din dropgol, a lovit unul din stâlpii buturilor franceze…

Bucos a reușit un dropgol cu… spatele în anii 70

Că românii erau specialiști în loviturile cu piciorul, mai ales în cele de la distanțe mari, a dovedit-o și Mihai Bucos. În meciul cu Franța din 1976, câștigat de România cu 15-12, acesta a reușit un dropgol de la 40 de metri! De altfel, Bucos este unul dintre puținii jucători (dacă nu singurul) care au marcat din acest procedeu cu spatele… Pe când juca la Știința Petroșani, într-un meci cu Farul. Deși era cu spatele la buturile adverse, a lăsat să-i cadă balonul, a făcut o piruetă și a lovit perfect balonul pentru a-l trimite printre "bețe". Astfel Știința a câștigat acel meci cu 3-0, iar Bucos s-a revanșat față de echipa care îl suspendase nu cu multă vreme înainte.

Nici neozeelandezii nu au scăpat de dropgolurile jucătorilor noștri. În memorabilul meci disputat la București, în 1981, cele 6 puncte ale "stejarilor" au fost înscrise astfel de Mituș Alexandru și Ion Constantin, cel poreclit de englezi "Penalty King". Iar atunci arbitrul scoțian Alen Hosie le-a refuzat jucătorilor noștri un eseu perfect valabil, astfel că All Blacks au câștigat cu 14-6, oricum mai greu decât aveau să bată Franța (18-6), mai apoi, la Paris.

Seria exemplelor continuă, pe lista reușitelor putând fi trecute dropgolul lui Ignat în istoricul succes din Franța (1990, 12-6, la Auch), însă ea se oprește la Virgil Popișteanu, care a avut o reușită în meciul pierdut (12-64) la Aurillac, cu "cocoșii" – stelistul a fost ultimul mare executant al "loviturilor de picior căzute", prin execuțiile sale echipa lui de club câștigând deseori în fața lui Dinamo (devenise piaza rea a echipei lui Mircea Paraschiv). 

N-am învățat nimic de la adversarii noștri

În ultimii ani, fie în meciurile-test, fie în Challenge Cup, adversarii "stejarilor" au folosit cu eficiență dropgolul. Pe 12 octombrie 2008, de pildă, la debutul în cupele europene, francezul Boyet a marcat 6 puncte prin astfel de execuții, echipa lui, Bourgoin, câștigând cu 21-10 la București. Pe 9 februarie, tot anul trecut, Malaguradze a înscris din dropgol în victoria (22-7) Georgiei cu România. Ne vom opri la cele două exemple, subliniind faptul că nu numai că am uitat și ceea ce altădată știam atât de bine să facem, dar nici măcar nu încercăm să vedem ce fac alții pentru a se impune în fața noastră.

Rușii, în meciul pe care l-au câștigat (28-19) ieri, la București, contra României, ne-au arătat exact acest lucru: au încercat să înscrie din dropgol, prin mijlocașul la deschidere Iuri Kușnarev. Rugbyștii noștri, în schimb, au presat cu înaintarea buturile adverse. Și au tot presat. Și au tot presat. Zadarnic. Și probabil că și acum ar presa, la fel de zadarnic, dacă meciul nu ar fi fost oprit de arbitru după cele 80 de minute regulamentare.

PS1 – Dintre internaționalii români activi, Mitu și Curea sunt printre puținii care stăpânesc acest procedeu. Primul a revenit în lot după o absență de trei ani, celălalt nu a mai fost convocat.
PS2 – În urmă cu trei ani, pe un grup de discuții rezervat oamenilor care iubesc rugby-ul, am criticat evoluția echipei României pregătită de Robert Antonin, menționând că echipa noastră are un bagaj limitat de procedee tehnico-tactice – și am pomenit atunci și de faptul că internaționalii noștri nu mai încearcă să trimită din dropgol. În meciul care a urmat, cu Spania, în preliminariile Cupei Mondiale din 2007, Ionuț Tofan a încercat un dropgol. Nu a reușit să înscrie. Mai apoi însă, nimeni nu s-a mai încumetat să trimită spre buturi în acest mod…