ProSport v-a obișnuit cu portretele unor campioni care se hrănesc cu agitație, aleargă după palpitații, trosnesc de vitalitate și își împing limitele la maximum. Provin din sporturi diferite și se dau peste cap pentru a corecta recorduri sau pentru a obține victoriile visate de la vârsta echipamentului mărimea S. Își croiesc un drum în sport pentru un trai mai bun, pentru o promisiune făcută părintelui sau pentru faimă și bani. Toți își asumă riscuri. În felul lor. Nu merg pe o sârmă fără plasă de siguranță, dar unele accidentări, nu numai în sporturile de contact, le pot anula fără recurs o carieră aducătoare de medalii. Există sporturi riscante și există un sport în care granița dintre viață și moarte e mai subțire ca un fir de ață. E un sport în care protagoniștii sunt obligați să ia într-o fracțiune de secundă decizia optimă, iar coordonarea între minte și mișcări să se deruleze fără cusur. Fiecare pas… e decisiv. ProSport vă prezintă azi portretul unui personaj care a țesut nenumărate povești. Povești pline de suspans. Justin Ionescu e alpinist. Încercați să-l cunoașteți.
Obișnuia să facă drumeții prin Carpații României și își desena traseele pe ultima pagină a caietelor din geanta de liceean cu chef imens de aventuri. A pornit ca o pasiune, dar a devenit, după 20 de ani, un mod de viață. „Am prins gustul, e un microb de care nu vreau să scap”, deschide prima filă a albumului cu aminitiri Justin. Astăzi, la 38 de ani, Justin Ionescu se numără printre alpiniștii „puri” din România – așa se numesc în branșă cei care efectuează ascensiunile fără oxigen suplimentar și fără șerpași. Justin este singurul român care s-a cățărat pe două vârfuri de peste 8.000 de metri într-un singur an (2014): Sishapangma (8.027 m) și Cho Oyu (8.201 m) din Hymalaya.
„Am făcut edem pulmonar și am fost la un pas de moarte”
Mulți cred că alpinismul este curată nebunie. Știi că pleci într-o expediție, dar nu știi dacă te mai și întorci. E cu siguranță periculos, iar Justin e perfect conștient de riscuri. „Le știu și le accept”, zâmbește în colțul cu gurii. E mânat mai degrabă de ambiție, nu de adrenalină, dar e atras de performanță și vrea să se autodepășească. Să deschidem, la întâmplare, sertarul cu o poveste dureroasă. În 2013, într-o ascensiune pe Lhotse (8.516 metri), el a suferit un edem pulmonar, cea mai grea încercare de până acum: „Am crezut că pot, că sunt pregătit și m–am grăbit, dar când am realizat că sănătatea mea se degradează, am fost nevoit să cobor, era singura soluție”, privește în gol sportivul în vârstă de 38 de ani. „Am greșit, am ignorat reguli”, ridică din umeri Justin. Muntele îl pedepsise, însă nu a renunțat.
Se spune că doar 3% dintre alpiniștii profesioniști pot atinge asemenea altitudini fără oxigen suplimentar, iar Justin este unul dintre ei. „Organismul se adaptează la orice, dar totul trebuie făcut pas cu pas”, spune Ionescu. Discuția ne poartă inevitabil spre alimentație și îl întrebăm ce mănâncă pe munte. Ne așteptăm să ne înșire geluri de concentrate și suplimente, însă răspunsul ne prinde pe contre-pied: „Am mâncat slănină afumată și cașcaval afumat, preparate de tatăl unui prieten. Nu poți mânca orice la altitudinea aceea și mie asta mi–a priit”. Apa este însă benzina unui alpinist. „Dacă nu te hidratezi ești mort. Nu e o plăcere să stai să topești zăpadă când ești atât de obosit, dar nu ai de ales„. Alpiniștii o topesc la flacără și beau apa încălzită, pentru că dacă ar bea apă rece, consumul de energie ar fi mult mai mare.
Alpinismul ca afacere
Alpinismul nu numai că este un sport extrem de greu, în care trebuie să înduri temperaturi de -20 de grade Celsius și o oboseală crâncenă, dar este și costisitor. O expediție în Hymalaya poate ajunge și la 10.000 de euro, iar un echipament profesionist complet costă între 3.000-5.000 de euro. „Sunt deja câțiva alpiniști români care scot și bani din această pasiune. Fie că țin discursuri motivaționale sau devin imaginea unor branduri. Poți să vinzi pe bani frumoși o asemenea experiență”, mărturisește Justin. Alpinistul pare că revede cu ochii minții fiecare pas făcut în expedițiile cheie. Își pune în fiecare story împărtășit pentru ProSport toată puterea care l-a făcut să prindă aripi. Pâna în 2013, Ionescu a fost instructor de escaladă și încă unul foarte bun, dovadă fiind mărturia uneia dintre elevele sale: „Escalada presupune abilitate fizică și răbdare, pe care mulți dintre noi nu o au. Cei mai mulți vor ca evoluția lor să fie imediată. Justin ia această nerăbdare și o modelează, aș spune într-un soi de detașare echilibrată, sănătoasă. Îți dă ceva de făcut, un traseu la panou, și așteaptă să găsești calea de a-l realiza. Te ghidează, dar te lasă să vezi cu mintea și cu ochii tăi, să te organizezi singur, nu-ți spune ce să faci”.
Discuția ajunge și pe vârfuri. Ce nu trebuie să-ți lipsească pe munte la 8.000 de metri? „Simplu: un partener de încredere, în mâinile căruia îți încredințezi viața”, ne răspunde Justin fără să stea pe gânduri. De altfel, următoarea expediție, pe care Justin și-o dorește în primăvara lui 2015 depinde de găsirea unei echipe bune. „În funcție de echipă îmi setez obiectivul, nu invers„, susține Justin. În completare, vine rucsacul care „cântărește mult prea mult”, din care nu lipsesc: costumul de puf, sacul de dormit, cortul, aragazul, pioleții, hamul, bocancii și bidonul cu apă. Pe Sishapangma a urcat în aprilie 2014 împreună cu Horia Colibășanu, omul pe care îl admiră cel mai mult, nu doar pentru rezultatele din domeniu, ci pentru că, în ochii lui Justin, este un erou. În 2008, partenerul lui Horia din ascensiunea pe Annapurna, spaniolul Inaki Ochoa de Olza, a suferit traumatisme pulmonare și cerebrale, în urma unei căderi, iar Horia Colibășanu și-a riscat viața ca să-l salveze. Spaniolul a murit, în ciuda eforturilor salvatorilor.
Justin Ionescu, Horia Colibășanu și Peter Hamor pe Sishapangma
Piatra de încercare: Cho Oyu, Zeița de Topaz
În alpinsim strângi din dinți și mergi mai departe. Pustiul alb nu te lasă să crezi în cele mai negre scenarii și pășești mai atent ca un arheolog. După cinci luni de la prima ascensiune pe un „optmiar”, în octombrie 2014, Justin a hotărât să urce singur al doilea „optmiar”, Cho Oyu, ascensiune care i-a testat limitele fizice si psihice. Mulți l-au sfătuit să mai aștepte, dar Justin a luat din nou muntele în piept. „Pe la 7.000 de metri am simțit că nu mai pot. Eram sleit de puteri„, deschide Justin încă o fereastră spre experiențele sale. Mulți dintre noi putem doar să ne imaginăm sentimentul copleșitor atunci când ești deasupra lumii, la 8.000 de metri. Justin susține însă că acolo, sus, nu ai timp să te bucuri: „Oboseala pune prima stăpânire pe tine, bucuria trebuie să mai aștepte„. Pentru o performanță precum cea din 2014, în care Justin a urcat peste 16.000 de metri, e nevoie de cel puțin șase luni de antrenament, pe care îl face prin Munții Carpații.
Justin Ionescu pe Cho Oyu
„La revoluție eram la bunici, ascultam la radio ce se întâmpla pe străzi”
Cum e Justin omul? Credeți că e adeptul sintagmei „Unora le place riscul”? Nici vorbă. E soț si tată pentru doua fete. Când s-a întors acasă după ultima ascensiune și-a ținut pentru prima dată în brațe cea de-a doua fetiță. Are și pasiuni mai… pământene: îi place să asculte rock și, de curând, și-a cumpărat o Honda. „Dar nu este motor de viteză”, ține Justin să precizeze. La revoluție avea doar 12 ani și își amintește înfrigurarea cu care bunicii săi ascultau la radio știri despre oamenii care mureau pe străzi. După 26 de ani, vrea să știe dacă viitorul președinte al României, Klaus Johannis, va sprijini sportul românesc. Angajat în prezent la Federația Română de Alpinism, Justin își fixează mereu noi și noi ținte. Vârfurile ce gâdilă cerul îl ispitesc neîncetat, iar experiențele trăite îl oțelesc pentru expedițiile ce vor veni.
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER