Vladimir Arnautovic (42 de ani) este un personaj atipic pentru sportul românesc. Fost jucător de baschet, iar în prezent antrenor al echipei masculine de baschet CSU Asesoft Ploiești, Arnautovic poate fi cu ușurință catalogat drept un om interesant, poveștile acestuia fascinând. Vorbește cu ușurință despre aventurile sale în România, țară în care a ajuns în 2001, în calitate de jucător al echipei pe care acum o antrenează. Se amuză atunci când privește în trecut, povestește relaxat despre episodul în care a adormit la prima întâlnire cu oficialii clubului ploieștean sau cel în care i-au fost sparte, la distanță de câteva zile, mașinile. Se schimbă subit la față atunci când este întrebat de experiența războiului dintre etnicii sârbi și musulmani din Bosnia, una pe care a trăit-o pe propria piele vreme de doi ani, între 1993 și 1995. Și-a văzut mulți dintre prietenii cei mai buni murind sau căzând în patima băuturii. La numai 22 de ani, atâția câți avea atunci când s-a văzut pus față în față cu responsabilitatea de a conduce un pluton de alte 12 persoane, Arnautovic a fost nevoit să lase la o parte orice fărâmă de copilărie sau de adolescență si să devină bărbat. Baschetul a fost unica lui scăpare. În acest sport și-a canalizat întreaga atenție și datorită acestuia a reușit să depășească câteva dintre traumele războiului. Cel mai bun meci al carierei în calitate de jucător l-a făcut a doua zi după întoarcerea de pe front. Arnautovic a marcat atunci 18 puncte în partida dintre Banja Luka și Beobank. A intrat câțiva ani mai târziu în istorie, reușind să câștige titlul cu CSU Asesoft Ploiești în calitate de jucător, dar și de antrenor, performanță considerată a fi unică în Europa. La cei 42 de ani, Arnautovic este o resursă infinită de povești, iar ProSport vă prezintă câteva dintre ele.
Arnautovic a jucat la Ploiești în perioada 2001-2004, câștigând o cupă și un campionat. În 2002, a fost al doilea marcator al campionatului intern, cu 624 de puncte, reușind să înscrie 143 de coșuri de trei puncte în 34 de meciuri
„Am stat opt ore în curtea Federației, apoi am adormit în timp ce oficialii clubului se certau”
Sunteți de 13 ani în România, care a fost prima impresie pe care ați avut-o la sosirea în țară și în ce fel s-a schimbat ea pe parcursul acestor ani? În România am venit cu trenul, am fost în același compartiment cu niște bișnițari români. Primul lucru pe care l-am observat: toată lumea se cunoaștea cu toată lumea. Puteai să faci orice în trenul respectiv, să schimbi bani, să cumperi mâncare sau altele. Era pe sfert plin trenul, iar un individ oarecare a venit la mine și mi-a spus, într-o sârbă stricată, că i-am ocupat locul. M-am uitat la el, m-am uitat la bilet, nu făcusem asta. Stăteam cuminte acolo unde trebuia. Văzând că nu am de gând să mă mut, mi-a explicat că vameșul nu îl cunoaște după nume, ci după loc și că trebuie neapărat să stea unde am eu bilet. A vrut să mă plătească, dar i-am zis că mă mut doar dacă îmi cară bagajele în altă parte. S-a conformat, evident. Am făcut 18 ore până la București. M-a așteptat la gară un oficial al clubului. Mi-a vorbit într-o limbă necunoscută și m-a urcat într-o Dacie 1310, nu înainte să îmi spună să stau cu picioarele pe lateral, fiindcă pe mijloc era o gaură în mașină și riscam să rămân fără ele. După o jumătate de oră, am ajuns într-o curte. Oficialul mi-a spus să îl aștept și a intrat în singura clădire de acolo. Nu știam ce să fac, venisem ca jucător străin, pe bani buni. După o oră am realizat că eram în curtea Federației de Baschet. De la opt dimineața și până la patru după-amiaza am stat în curte, pe geantă. La un moment dat, a apărut o persoană pe care o știam, Constantin Pălîi, de la lotul național. Mi-a explicat ce se întâmplă și, când parcă mă liniștisem și eu, mi-a zis că nu știe dacă va veni cineva după mine, că ei sunt în grevă din cauza banilor. Am tras aer în piept și m-am așezat din nou pe geantă. Pe la ora patru a venit managerul echipei, Bogdan Rădulescu, însoțit de toată echipa. Am intrat toți într-o cameră în care eu am adormit în timp ce ei se certau. M-au trezit și mi-au spus că lucrurile s-au rezolvat și că mergem la Ploiești. Nu îmi spunea absolut nimic numele ăsta, dar am zis că măcar e bine că plecăm de acolo.
Drumul până la Ploiești a fost unul lipsit de evenimente? Aș fi vrut eu! După ce mi-au zis că plecăm, am fost pus iar să aștept. Trebuia să fiu cu ochii în patru după o dubiță roșie. Am mâncat ceva, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta. La un moment dat, am văzut și mașina. În ea se transporta, de regulă, marfă. Ca să nu mai spun că între mine și șofer era motorul, nu ne puteam auzi între noi. Tot ce am înțeles din discuția cu el a fost că mai trebuie să luăm de pe drum încă doi jucători. Nu știam unde o să-i băgăm. Primul era Nicolae Toader, are 2.06 metri. Să ne înțelegem, eu știam că merg în cantonament, aveam două genți mari după mine, iar Toader a intrat în mașină cu un ghiozdan mic, în care avea trei undițe, și s-a așezat direct pe motor. Erau 40 de grade afară. Am mai făcut o oprire, au mai urcat în mașină încă doi băieți, unul dintre ei având 2.17 metri. Nu mai știam ce să cred, eram complet pierdut. Venisem din prima ligă din Serbia, îmi aduceam aminte de condițiile de acolo, fusesem tratat regește în trecut. După patru ore chinuitoare, am ajuns în Poiana Brașov. Ce Ploiești? M-au dus în altă parte. Atunci am sunat pentru prima dată acasă. Noi avem o vorbă: „Când începe ceva foarte prost, apoi trebuie să fie bine”. În a doua zi, se schimbaseră deja lucrurile, intrasem în normalitate, m-am mai liniștit. A fost bine, așa cum am crezut.
În România, mi-au spart hoții ambele mașini. Din Honda nu au avut ce să fure, s-au chinuit degeaba. Din Opel mi-au luat CD-urile cu muzică sârbească. De atunci sunt atent la ce ascultă cel de lângă mine în trafic Vladimir Arnautovic, antrenor CSU Asesoft Ploiești
Vladimir Arnautovic a fost declarat de două ori „Cel mai bun antrenor din campionatul României”. Și-a trecut în palmares două eventuri cu CSU Asesoft Ploiești, în 2008 și în 2009
„În război, mă gândeam în fiecare zi că o să mor. A fost groaznic!”
Cum ați ajuns pe front? Știu că la izbucnirea conflictului trebuia să lucrați de acasă, la transmisiuni. O săptămână mai târziu erați chemat în misiune… Eu nu am făcut armata la 18 ani, am amânat stagiul sub pretextul că joc baschet și că sunt student. Când a început războiul, nu am avut ce să fac. Am început normal lunile de pregătire, am învățat pentru testul de recrutare și într-adevăr, urma să lucrez la transmisiuni acasă, la Banja Luka. Îmi rugasem cel mai bun prieten să facă la fel, să pună mâna pe carte, să nu se trezească pe front. Nu m-a ascultat, a ajuns într-o unitate de război. Trei zile a rezistat. A plâns, s-a dat cu capul de pereți, că el nu poate, că el o să moară. Până la urmă, aparținând unei familii importante, s-a întors acasă. Nu înainte să mă recomande pe mine ca înlocuitor al lui. Am aflat asta după o săptămână, când am primit o scrisoare în care mi se spunea să îmi iau toate cele necesare, pentru că plec într-o misiune. Nu mi-a venit să cred, pe respectivul prieten îl știam de când eram copil, am împărțit o pâine împreună, ne-am spus cele mai ascunse secrete. Iar el m-a aruncat în ghearele morții fără măcar să clipească, s-a gândit strict la binele lui și nicio secundă la mine. Am crezut atunci că nu o să mai joc niciodată baschet.
În ce fel te schimbă o astfel de experiență? Au existat momente în care să credeți că războiul va reprezenta începutul sfârșitului pentru dumneavoastră? 22 de prieteni buni și-au pierdut viața pe front. La moartea multora dintre ei am fost martor. Războiul îți schimbă viața total. În fiecare zi mă gândeam că o să mor. Comandantul unității mi-a dat în grijă alți 12 oameni. Noi mergeam în recunoaștere. Ni se spunea că tancurile în fața cărora mergem costă trei milioane de dolari, iar viețile noastre nu fac nici cât o ceapă degerată. Eu eram și mare, mi-era frică de eventualele atacuri. Nu de alta, dar chiar și dacă nu voia, tot mă nimerea cineva. A fost groaznic, groaznic, groaznic! Explodau bombe la un pas de noi. Nici după ani buni eu nu am putut să îmi șterg din memorie anumite imagini de pe front. Am acceptat faptul că mă vor urmări pentru totdeauna.
Mulți dintre soldați, pentru a depăși anumite momente din timpul războiului, au apelat la alcool? Da. Obișnuiau să bea. Pe mine nu m-a atras în totalitate activitatea asta, dar aș fi ipocrit să nu recunosc faptul că nu au existat nopți în care nu am băut cot la cot cu ei. Am început să fumez în perioada aia. Dormeam câte trei ore pe noapte, nu puteam să închidem un ochi în unele zile. Din cauza a ceea ce se întâmplase, gândurilor cărora nu puteai să le pui pauză, fricii că poate nu te mai trezești. Uite, ca să înțelegi pe deplin cât de mult se bea, într-una dintre zile am găsit în beciul unei case 800 de litri de țuică. În trei săptămâni am terminat-o. Nu am raportat-o nicăieri, am băut-o noi pe toată, 13 oameni câți eram în respectiva unitate. Au fost 21 de zile în care adormeam toți cu zâmbetul pe buze și liniștiți.
INFO Statul Bosnia-Herțegovina și-a declarat independența față de fosta Iugoslavie la 1 martie 1992, în urma unui referendum boicotat de bosniacii sârbi, care doreau ca statul să rămână parte a Iugoslaviei. Au urmat tensiuni și incidente militare ce au condus, la 6 aprilie, la izbucnirea războiului. Sârbii au atacat diverse părți ale Bosniei, în funcție de liniile etnice de demarcație. Interesul Croației, implicată și ea în război, a vizat securizarea teritoriilor locuite de croați. Războiul s-a încheiat în decembrie 1995, prin semnarea Acordurilor de Pace de la Dayton, care au consacrat structura actuală a statului Bosnia și Herțegovina. Situația nu este simplă nici astăzi, Bosnia având două vame, două poliții și două guverne, unul sârb și altul musulman.
Cătălin Burlacu este unul dintre jucătorii preferați ai lui Arnautociv și pilonul echipei CSU Asesoft Ploiești
„Mi-am zis că nu am murit în război, dar o să mor ca fraierul într-un marfar care mă ducea acasă”
Cum ați reușit să părăsiți unitatea militară? După doi ani, am primit o notificare în care era specificat faptul că tocmai se redeschiseseră facultățile. Eu, fiind student cu note bune, m-am dus la comandant și l-am întrebat dacă pot aduce o adeverință de studii. Mi-a spus să plec, să-l las cu prostiile. Până și eu renunțasem la gândul că o să revin acasă, la baschet, la tot ce înseamnă viață normală. Peste două zile urma să primesc un răspuns la cererea de a deveni soldat profesionist. Am zis că, dacă tot mă pândește moartea în orice clipă, măcar să iau niște bani mulți pe treaba asta. În aceeași seară, am zis să încerc din nou la comandant, să mă rog și mai tare de el, poate mă lasă să plec acasă. L-am găsit mort de beat. Mi-a semnat hârtia și într-o secundă eram îmbrăcat și gata de drum. Nu voiam să risc. Dacă avea vreun moment de luciditate, îmi rupea actul. Am mers 17 kilometri prin pădure, pe lângă armata rivală.
Iar după aceea cu ce ați reușit să ajungeți acasă? Cu trenul. Acum, că stau să mă gândesc, se pare că ăsta este laitmotivul vieții mele. Aproape fiecare poveste pe care o am trebuie să includă un mijloc de transport. Revenind la acea noapte, mie încă mi se pare că a fost desprinsă dintr-un film de acțiune. Am ajuns la marfarul cu pricina. Avea atașate, în loc de 40 de vagoane, 100. Mecanicul mi-a zis că va fi, la un moment dat, o pantă într-un tunel și că nu e tocmai sigur că o va putea urca. , m-a sfătuit liniștit omul. Mi-am zis că asta mi-e soarta, să nu mor în război și să mor ca fraierul, într-un marfar. Normal că s-a aprins lumina aia roșie. Am sărit, ce era să fac? Am luat-o la pas, am zis că o să găsesc eu la un moment dat o altă soluție de a mă duce acasă. Pe loc nu puteam să stau, mi-era încă frică. S-a întors marfarul după mine vreo 15 kilometri, nu arsese. 14 ore am făcut până acasă. Când m-au văzut ai mei în ușă, în loc să mă ia în brațe, m-au băgat panicați în casă. Nu credeau că am fost lăsat să plec, erau siguri că am fugit din unitate.
Ați ajuns acasă într-o zi de joi. Vineri erați titular în partida dintre Banja Luka și Beobank, marcați 18 puncte. Cât de mult v-a lipsit baschetul în cei doi ani? Ziua respectivă a fost pentru mine o refulare. De război nu a scăpat nimeni, din păcate. M-am trezit în dimineața următoare și am văzut că echipa mea avea meci. Impropriu spus că m-am trezit. Multe luni care au urmat sosirii acasă, nu am reușit să închid un ochi. Descoperisem că unicul mod în care puteam să leg câteva ore de somn era să fie constant zgomot în jurul meu. Nu reacționam cum trebuie atunci când era liniște. Revenind la întrebare, echipa mea era din Bosnia, dar fiind război, am jucat în Serbia, în Ruma. Eram pe foaia oficială a meciului, trecut în permisie de 15 zile. Am făcut meciul carierei după doi ani în care nu mai atinsesem o minge de baschet. Dacă ar fi să mă întorc în timp, aș arăta cu degetul către acest moment și aș spune că acolo mi-am transformat viața în mai bine.
Arnautovic a absolvit Universitatea de Petrol și Gaze din Ploiești. Vorbește, citește și scrie aproape perfect în limba română. Primele cuvinte pe care le-a învățat în țară au fost „mămăligă” și „apă”
Dacă ar fi să dau timpul înapoi, cred că aș schimba multe lucruri din perioada în care eram jucător. Poate nu aș mai refuza niște ocazii bune înainte de a veni în România Vladimir Arnautovic, antrenor CSU Asesoft Ploiești
A fost profesor de război pentru localnici
În cei doi ani petrecuți pe front, pe lângă cei 12 soldați pe care i-a avut în subordine, Arnautovic s-a ocupat și cu pregătirea localnicilor pentru război: „Nu aveam timp de lecții sofisticate. Țin minte că eram la un moment dat într-un sat și unul de acolo mi-a zis că se pricepe, că nu am eu ce să îl învăț. I-am dat un grenadier și l-am rugat să își imagineze că este atacat și că asta este unica lui armă. L-a orientat spre spate și și-a bombardat propria casă. Tare priceput era, am rămas fără cuvinte”, și-a amintit antrenorul lui CSU Asesoft Ploiești.
50.000 de civili au fost uciși în războiul din Bosnia dintre etnicii sârbi și cei musulmani
Mi-aș fi dorit să fiu psiholog sau învățător, să îi ajut pe cei mici să se dezvolte așa cum trebuie. Când eram mai mic am jucat handbal, polo, fotbal, am încercat chiar și boxul sau tirul. Baschetul rămâne însă prima mea iubire. Dar să știți că eram chiar bun la handbal și la polo față de alți copii. Sunt în domeniul în care trebuia să fiu. În momentul de față, Asesoft înseamnă foarte mult pentru mine Vladimir Arnautovic, antrenor CSU Asesoft Ploiești
Alți sportivi care au luptat în războaie:
Adnan Guso, fostul portar al Craiovei si al lui Dinamo. Șase luni a luptat în Războiul din Iugoslavia: „Opt rude mi-au murit în timpul conflictelor. Am prins ca militar ultimele șase luni de război. N-am avut încotro. Ori mă duceam să lupt, ori… Nu exista altă alternativă, să înțelegeți. Urăsc armele de atunci, nici nu vreau să văd sau să mă apropii de ele„.
Mohammed Konjic, fost jucător al lui AS Monaco, Coventry City și Derby County. A fugit după aproape un an din tabăra bosniacă, într-o mașină. A căzut într-o prăpastie de 20 de metri, iar debutul l-a făcut având ambele brațe rupte. A apelat la alcool după ce a văzut câteva dintre carnagiile Războiului din Iugoslavia: „Nimeni nu știa că eu joc cu ambele brațe rupte. Pufneam în plâns la unele faze de meci. Fotbalul mi-a oferit șansa de a putea alege între altceva decât viață și moarte”, a declarat fundașul într-un interviu realizat de presa internațională.
Fritz Walter, fost jucător în naționala Germaniei. A marcat 33 de goluri și a jucat în 61 de partide. A debutat contra României, marcând trei goluri. A luptat în Cel de-al Doilea Război Mondial, vreme de doi ani. A reușit să părăsească tabăra pentru că a fost infectat cu malarie: „Nu mai vreau să îmi amintesc niciodată de perioada respectivă. Pretind că nu a existat”.
Care e cel mai bun mijlocaș central ofensiv al lui Dinamo din ultimii 25 de ani?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER