REPORTAJ „Au trecut doi ani de când a murit, dar nu voi da verigheta jos niciodată!”. La o cafea cu Florin Pîrvu, antrenorul care a promovat în Superliga vara asta: despre fotbal, viață, căderi și perseverență

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

Florin Pîrvu (51 de ani), antrenorul celor de la FC Voluntari, e genul de persoană care, nici n-a apuci să comanzi o apă plată la cafenea, că el începe discuția despre fotbal.

În viteză, abrupt, fără introducere. În termeni de specialitate, e supradozaj. De fotbal, evident. Pentru un tehnician în plină activitate ar trebui să înseamnă ceva firesc, nu se poate trăi altfel.

Florin Pîrvu, antrenorul de la FC Voluntari, povestește cum a reușit promovarea în Superliga! „Nu voi da verigheta jos niciodată”

Alrminteri înseamnă că nu ești „principal”, pare ros de griji, responsabil și cu un entuziasm nebănuit.

Pentru a-mi arăta sistemul defensiv al ilfovenilor, încă din startul discuției, așezați pe scaune, mi-a desenat, pe geamul de lângă o terasă din nordul Capitalei, un plan tactic defensiv.

Vezi galeria foto
10 poze

Ospătărița, sosită rapid și puțin panicată, era nedumerită, Pîrvu a luat un șervețel de pe masă, a șters cu atenție sticla aburită, și i-a transmis politicos, surâzător: „Noi suntem cu fotbalul, puțin bolnavi, ne scuzați”.

Am râs toți trei de situație, dar domnișoara tot n-a înțeles prea bine ideea. S-a făcut că a priceput, noi ne-am făcut că nu s-a întâmplat nimic.

„Un model de demnitate și respect! Ce a făcut la PAOK nu va mai face nimeni niciodată”. De ce este Răzvan Lucescu atât de iubit la Salonic

08:42

Culisele numirii lui Nuno Campos la Dinamo. Lista celor 40 de antrenori: „Îl urmărim de 9 luni”

08:38

Fost internațional, chiar în primul mandat al selecționerului Hagi la națională în 2001, antrenorul de 51 de ani este posesor de licență Pro (aceeași generație cu Marius Baciu de la FCSB), 7 ani în China ca tehnician și mai mulți ca fotbalist, marea iubire rămâne însă Petrolul, unde s-a format nu numai ca sportiv, ci și ca om.

Fiecare zi spre baza de la Voluntari are legătură cu A3, Ploiești – București, ascultând Radio Sport Total FM și fiind constant în directe discuții telefonice cu subiect de conversație chiar echipa pe care o antrenează.

„Nu îți iese mereu, e adevărat. Acum eu nu am pauză”

Dar, revenind la fotbal, cea mai zbuciumată perioadă a vieții a fost la Voluntari pe parcursul a două sezoane – retrogradare, ratare promovare la lovituri de departajare cu Unirea Slobozia și acum promovare clară cu Hermannstadt.

„Am mai cedat și eu, m-am simțit vinovat când echipa mergea prost, dar tocmai acele momente negative m-au împins spre bine. După fiecare interval dificil, a venit un reviriment fantastic.

Gândiți-vă că am avut în playoff 8 victorii, o remiză și un egal. Jucăm ofensiv, nu avem frică de nimeni. Nu îți iese mereu, e adevărat. Acum eu nu am pauză, fotbaliștii da.

Deja mă gândesc la ceea ce urmează, lucrăm cu conducerea, transferuri, program, nu va fi ușor”, se confesează Florin Pîrvu în fața unui jurnalist care cu greu îl poate întrerupe.

 Foto Sport Pictures 01.06.2026

Alessia și fotbalul – două iubire congruente

Intenționez, dar nu prea am succes, pentru că tot ce vine e din suflet. Am întâlnit mulți antrenori în aproape trei decenii de presă sportivă, dar puțini își pun viața pe tavă.

Probabil că a greșit și va mai greși din punct de vedere sportiv, dar e sincer, prea sincer. Îmi vine să-i spun asta, dar mă cenzurez. E prea incitant dialogul.

Problemele personale din ultimii ani l-au măcinat, dar are bărbăția azi să le înfrunte și public. Pierderea soției poate doborî orice om, mai ales în jurul vârstei de 50 de ani când viața zâmbește cel mai frumos și începi să te bucuri de realizări.

Florin Pîrvu privește în zare și îți dai seama că fotbalul l-a salvat. I-a dat putere, la fel ca fiica Alessia care termină masterul la Facultatea de Biologie.

„Și în fotbal, dar și în viață sunt momente când simți că urmează să cedezi, să pui stop, să te dai la o parte.

Nu voi da verigheta jos de la mână niciodată. Am cedat, dar n-am căzut. Cei din conducerea clubului, primarul, au fost lângă mine. Când nu credeam, sincer.

Am mulțumit soției mele după meci, care este sus și mă veghează. De aceea am simțit, la final, să îmi iau fata în brațe și i-am dedicat soției această victorie.

Au fost momente la fotbal când crezi că ești vinovatul principal.

Am avut, la un moment dat, un 1-8 în Cupa României cu Csikszereda, urmat de 0-1 la Tunari în august 2025. Ăla a fost primul moment greu. Apoi în martie, 1-2 cu Bacău acasă și 0-1 la Bistrița.

După meciul cu Hermannstadt o căutam pe Alessia s-o îmbrățișez, era multă lume, cu greu ne-am găsit.

A fost o îmbrățișare incredibilă. E o fată extrem de isteață și iubește fotbalul, se uită la tot, știe tot”, se amuză instant Florin.

De ce nu a răspuns la telefoane după meci

Îl întreb de Dorinel Munteanu, dacă s-a întreținut cu el după meci.

„Da, am un mare respect. Știu prin ce trece, când pierzi un astfel de meci, îl înțeleg cel mai bine. Întotdeauna l-am prețuit.

Când am fost la națională, în 2001, eu eram la Dinamo – grupul nostru la prima reprezentativă – cu Mihalcea și cu Giani Kiriță. Eram mai puști, Dorinel și Ganea s-au purtat excelent cu noi, ne-au încurajat, ne băgau cu ei la 5 contra 2. Am apreciat de atunci că este un om de calitate.

Acum înțeleg supărarea lui pentru că și eu am trăit-o. Ce a făcut Dorinel Munteanu pentru fotbalul românesc este de aplaudat, ca fotbalist și ca antrenor. Există și eșecuri.

Asta e viața. El e puternic și va trece peste asta, sunt sigur”, o spune, pe un ton grav, Pîrvu.

Când simți că privește în jos, ai senzația că e ceva dificil, trist, doborâtor. Imediat ridică fața și ochi strălucesc.

Explică scheme, se interesează de transferuri și mutări de antrenori, are răspuns la orice înseamnă tactic, îmi cere părerea la unele informații din fotbal.

„Am primit sute de SMS-uri, mesaje pe WhattsUp, telefoane, multe… Chiar prea multe. Succesul e pe termen scurt, deși a fost un an greu”, e conștient de asta.

Se scuză că nu mi-a răspuns la telefon după meci. Trăise euforia la nivel maxim, în plus nu semnase noul contract deși mai avea ceva oferte.

Îmi cere scuze ca și când m-ar fi îmbrâncit pe scări pe scările de la metrou, mi se pare totuși prea mult. Dar el e la fel de serios și nu mimează deloc. Simt asta.

Claxonul care m-a speriat, apoi m-a liniștit

Ne despărțim cu o strângere de mână înainte să ne suim în mașini. Zâmbește.

Nu o face de complezență, ci natural. „Daniel, mi-a făcut plăcere. Ai grijă de tine și de familia ta”. Rămân un pic pe gânduri.

Un antrenor relaxat preocupat de fotbal și de familie. Fără gândul la conspirații, meciuri aranjate ale altora, aluzii la pariuri, șmecherii ieftine și răutăți la adresa colegilor. Niciun cuvânt despre așa ceva, încerc să mă gândesc dacă am trăit vreun moment similar. Și răspunsul e nu. Sigur nu.

După mai bine de o oră de discuție lejeră, cu volanul în față, îmi deschid telefonul să văd cine m-a sunat, ce mesaje am mai primit, cine mă caută sau are nevoie de mine.

Un claxon puternic, întorc rapid capul în oglinda din stânga, Florin Pîrvu demarează în trombă din parcare și îmi zâmbește prin geamul deschis la jumătate.

Zâmbesc și eu, ridic mâna în semn de respect. Așa ar trebui să fie și fotbalul românesc. Mai puțină încrâncenare între oameni.