Când Down înseamnă sus!** Povestea impresionantă a puștiului care și-a găsit vindecarea la 170 km/h

Andrei Filimon, un puști care suferă de Sindromul Down, a găsit vindecarea pe șaua unei motociclete, la 170 km/h

La 11 ani, puștiul a reușit să domine sindromul Down implicându‑se în motociclism. Fotbalul nu-i place și nu-l înțelege

Tragi puțin de draperie, suficient cât să fii recunoscător calendarului care, în dreptul lui 13, arată duminică. Nu te-ai încumeta să ieși din casă pe o asemenea vreme. La TV, diverse personaje se declară surprinse de aversele anunțate încă de acum o săptămână. Se iau măsuri, dar abia atunci când sunt implorate cerului. Pui draperia la locul ei și apeși butonul de start al vreunui film ori serial. Nu e vreme de altceva, oricum. Zgomotul picăturilor de ploaie e întrerupt, din când în când, de un sunet pe care nu reușești să-l identifici. Se aude o dată. De două ori. De trei ori. Curios, te ridici din locul comod și călduros pentru a da din nou draperia la o parte. Descoperi că pe trotuar un puști de un metru și un pic se chinuie să ridice de la pământ o bicicletă cât el de mare. Ud până la piele, murdar pe alocuri de noroi, băiatul trage aer în piept și se urcă din nou pe șa. La nici câteva secunde, secvența se repetă. Iar și iar. Realizezi că au trecut minute prețioase din filmul pe care îl vizionai și, mulțumit că ai aflat sursa zgomotului străin, te întorci la ale tale. Jos, Andrei ridică de la pământ bicicleta albastră și încearcă din nou să țină drumul drept. Are cinci ani, dar abia acum câteva luni a început să vorbească. Îi este mai cunoscut drumul spre spital decât spre parc și, în ciuda vârstei fragede, știe că nu e un copil obișnuit. Sindromul Down i-a anulat șansa de a fi încadrat în tipare. Sau i-a oferit o alta să fie diferit: „Am aflat încă de la naștere că are probleme. Din fericire, la el, cromozomul 21 suplimentar e lipit de celălalt și funcționează ca un întreg. Acum, cel puțin”, avea să recunoască tatăl acestuia ușor incomodat de subiect.

Zile la rând și-a șters noroiul de pe față și a refuzat orice rugăminte venită din partea mamei de a intra în casă. I se promisese că va primi o motocicletă dacă va învăța să meargă pe bicicletă fără roțile ajutătoare, iar calendarul, autoritățile surprinse și duminica ploioasă nu aveau să-l convingă să intre în casă cu mult după lăsarea nopții. Următoarea zi, primea motocicleta. Și o răceală zdravănă.

Motocicleta și declicul
Era anul 2008 atunci. Înapoi în prezent, în apartamentul modest al familiei Filimon, Andrei urmărește cu interes discuția dintre reporterul ProSport și părinții săi. Se face ghem în fotoliul de lângă vitrina cu trofeele câștigate în motociclism în ultimii cinci ani. Când și când își dă la o parte părul negru și lung: „I-a văzut pe băieții mai mari că așa îl poartă și nu a mai vrut să se tundă”, explică Simina, mama acestuia. Zâmbești, iar puștiul își îndeasă capul în mânerul fotoliului. Până la cinci ani, părinții încercaseră, la sfatul medicilor, să-l implice pe Andrei în tot felul de sporturi: „L-am dus la înot, la tenis, la handbal. Nimic… Nu-mi imaginam vreo secundă că motocicleta va avea efectul pe care l-a avut. Făcea parte din categoria lui «hai s-o facem și pe asta!»”. Și au făcut-o… În parcarea din spatele blocului, Andrei a căpătat personalitate. Nu mai exista doar drumul de acasă la spital. Erau acum circuite, exista viteza: „S-a schimbat cu totul. A început să vorbească, să reacționeze, în locul golului din ochi exista acum o sclipire”, povestește Octavian Filimon, tatăl acestuia. Întorci capul spre puști, dar locul din fotoliu este acum gol. Nu pentru mult timp, însă: „Uite, uite! Astea au fost primele mele mănuși”, spune rapid și pleacă din nou. Revine la câteva secunde după, de data asta ținând la piept o pereche mică de ghete: „Și uite, și astea!”. Dispare pentru a treia oară și trec minute bune până își ocupă din nou locul în fotoliu. Lângă el sunt prima cască și primul costum: „Mi-erau mari atunci. Acum nu mai sunt!”. Și-și dă din nou părul după ureche.

5 poze
Vezi galeria foto

„Totul și nimic”
„Am și uitat de câte ori am crezut că nu o să fie bine”, spune mama lui Andrei în timp ce îl roagă să nu mai aducă tot felul de haine de la el din cameră în sufragerie. Te uiți la cei doi părinți și te întrebi dacă nu cumva s-au născut cu o doză suplimentară de optimism. Întreaga rememorare este făcută acum de Andrei, care nu-și mai îndeasă capul în pernă, ci te privește direct în ochi, ca un om mare, trecut prin viață: „M-am deprins să merg pe motocicletă în diferite parcări. Acolo mai veneau, din când în când, și sportivi de la club, că nu sunt prea multe locuri în care să te poți plimba cu ea pe la noi”. Așa a fost descoperit. A participat la prima cursă de viteză când abia împlinise șase ani. A luat locul trei. Nu-și amintește decât că atunci a făcut cunoștință cu ceea ce el numește «totul și nimic»: „Pur și simplu nu ai nimic în minte atunci. Nicio problemă, nicio grijă. E doar viteză”. Gesticulează mult, plin de entuziasm, iar momentele de om matur se contopesc cu cele de copil. Perfect normale ultimele, dureroase cele dintâi: „Nu știu dacă o să fie bine. Eu sper să fie, dar nu e niciodată așa cum vrem, nu?”, avea să mă întrebe câteva minute mai târziu, în camera sa. Una atipică, dar parcă nu te mai surprinde asta. Colecționează pietre, a citit toate cărțile de biologie care i-au picat pe mână, desenează, scrie compuneri și ascultă AC/DC. Nu e copilul peste care ai da în fața blocului, lovind o minge și fredonând ultima piesă de la radio.

La un meci a fost o singură dată, iar evenimentul a fost rapid transformat într-o întâmplare amuzantă: „Când am plecat de la stadion, Andrei mi-a spus că i-au plăcut foarte mult câinele jandarmului și fumigenele aruncate de cealaltă galerie. Nici nu știa să-mi spună care echipă era UTA și care era adversara”. Rememorarea întâmplării îl face să roșească: „Nu… nu înțeleg. Toți vorbesc de Messi, de Ronaldo. De ce?”. Ridică din umeri mirat și continuă să-și scoată desenele. În multe dintre ele e el, dar ceva mai înalt și mai bine făcut. Așa vrea să fie cândva. Un pachet de mușchi, care să ridice trofeul de campion mondial în motociclism: „Știu că pot!”.

Cheltuieli mari, satisfacții pe măsură
Ușor, puștiul a devenit cunoscut. Un pic din cauza bolii, un pic din pricina ambiției și restul datorită talentului nativ: „Rezultatele au venit parcă de la sine. Am crezut că o să fie un moft, dar de multe ori el trăgea de noi să nu renunțăm. Nu aveam bani uneori. Nu avea echipament. Nu-i păsa. Când era pe motocicletă, era un copil fericit. Așa că am tras din greu. După ani buni în care ne-am dorit un copil normal, aveam unul. Și era campion!”, spune mândră Simina. Andrei întinde timid o foaie mică. A desenat un trandafir. Înapoi în camera sa, recunoaște că îi este greu, că știe cât de mult s-au chinuit părinții. Și cât o vor mai face. În zadar îi explici că asta e ceva normal: „Nu. E mult. Eu nu sunt normal. Era mai bine dacă îmi plăcea fotbalul și nu eram bolnav”. Nu știi cum să-i combați trocul imaginar, așa că îi lauzi colecția de pietre și îi răsfoiești pozele. La 11 ani, Andrei a căzut și s-a ridicat de fiecare dată. Uneori ajutat, alteori singur. Acum, pe motocicletă, are șansa lui «totul și nimic». Și, pentru câteva secunde, uită că nu are nici echipamentul pe măsură și nici toate condițiile ideale. S-a autodepășit și a lăsat o parte din Sindromul Down lângă pistă. Ia cu el visele și speranța unui mai bine. Care, la 11 ani, ar trebui să vină…

E de departe unul dintre cei mai talentați puști din motociclism, dar are nevoie de mai mult decât de sprijinul familiei
Octavian Vrăjitoru, tatăl motociclistului Mircea Vrăjitoru

Probabil acea jucărie, acea motocicletă a produs declicul de care copilul avea nevoie pentru a progresa. Este foarte important pentru ei, atunci când, desigur, forma sindromului nu este una foarte gravă, să fie implicați în tot felul de activități
Elena Dan, doctor pediatru

3 este locul ocupat de Andrei la prima competiție de motociclism la care a participat

170 de kilometri pe oră este viteza maximă pe care a atins-o Andrei Filimon cu motocicleta

5 titluri de vicecampion național a obținut Andrei Filimon din 2008 până în prezent

Ce este Sindromul Down?

Sindromul Down este o afecțiune congenitală în care materialul genetic determină anomalii de dezvoltare a copiilor. Simptomele variază de la copil la copil. În timp ce unii dintre ei au nevoie de o atenție medicală deosebită, alții sunt sănătoși și duc o viață aproape independentă. Nu poate fi prevenit, doar depistat înainte de naștere. Este cauzat de diviziunea celulară anormală, cel mai frecvent la nivelul ovocitului. Nu se cunosc factorii care determină celulele să se dividă anormal.