Handbalul, în doliu. Reputatul antrenor Constanntin „Pilică” Popescu a murit la nici două luni după ce a împlinit 90 de ani

Primul antrenor emerit din istoria handbalului românesc a decedat la nici două luni după a împlinit 90 de ani, pe data de 3 septembrie. Constantin „Pilică” Popescu a fost o somitate, antrenor cu trei titluri mondiale în palmares, toate obținute la feminin (1956, 1960, 1962). Este cel care a scris la propriu, și la figurat istoria handbalului românesc.

Mai jos, ultimul material apărut în ProSport, chiar în ziua în care a serbat împlinirea celor nouă decenii de viață.

Nu există om în handbal care să nu fi auzit măcar o dată de porecla „Pilică”. Aceasta i-a fost atribuită antrenorului emerit Constantin Popescu, care azi împlinește venerabila „sumă” de 90 de ani. Rezultatele de excepție ale antrenorului de legendă s-au transmis practic până în zilele noastre, România fiind și azi o forță la nivel mondial în sectorul feminin.

Constantin „Pilică” Popescu este unul dintre personajele cheie a tot ce înseamnă azi handbal în România. A pus bazele dezvoltării acestei discipline, iar printre altele deține în palmares trei titluri mondiale la feminin, două la handbal în „11” și unul la handbal în „7”. Anul trecut, jurnalistul Horia Alexandrescu i-a dedicat o carte – „Antrenorul de Aur” -, iar în volumul respectiv a explicat și când a primit porecla de „Pilică”: „S-a ales din anii de liceu (n.r. – Aurel Vlaicu din București), în care limba latină se studia temeinic, el fiind unul dintre fruntașii la această materie dificilă. Și cum la vremea respectivă elevul Popescu purta, conform modei, o claie de păr, iar denumirea în latină pentru păr era „pilus”, cu invidie colegială i s-a spus… «Pilică», formă de alint care-l va însoți toată viața… Porecla s-a transformat în nume, apoi chiar în renume, în asemenea măsură încât, pentru toată lumea handbalului românesc, a rămas…Pilică Popescu”.

Primul titlu mondial al României cu Constantin „Pilică” Popescu la timonă a fost obținut în 6 iulie 1956, la Frankfurt, în fața a 35.000 de spectatori. România câștiga trofeul după un succes cu 6-5 în fața țării gazde, RF Germania.

„Jocul începe fix la ora 16, dar nu trec decat două minute și arbitrul BERTIL WESTBALD (Suedia) acorda echipei germane un 13 m, pe care celebra WARMS il transforma. În minutul 6 MORA WINDT înscrie pentru noi, în stilul caracteristic, sut cu bolta și egaleaza. Jocul este fantastic de îndarjit și se alearga kilometri. Luam conducerea cu 2-1, cu un sut „strecurat” abil de JIANU. Între timp, IRINA NAGHI face adevarate minuni în poarta noastră, deși la un plonjon spectaculos se accidenteaza usor. Va fi de departe cel mai bun portar al Campionatului Mondial 1956. La pauza era 3 – 1 pentru noi, prin golul înscris din 13 m (acum 7 m) de VICTORITA DUMITRESCU. După pauza, cei 35.000 de spectatori iși reiau atributiile în serios, dar nemțește – civilizat și echipa Germaniei revine puternic. În minutul 26 este 3-2, urmeaza momente grele pentru noi. Deși ELENA PADUREANU înscrie și este 4-2, nemtoaicele revin cu un gol al lui BURMEISTER (capitanul echipei lor). La scorul de 4-3 ne-a cam înghetat sufletul, mai ales ca ratam un 13 m (JIANU) și alte două aruncari favorabile (PADUREANU și WINDT). De pe banca este aruncata în lupta LUCIA DOBRE, care intră direct în atac și da gol din prima: este 5- 3 și oarecare liniste. Dar HANNEM reduce la 5-4 și, din nou, LUCIA DOBRE, reveNIȚĂ‚ la schimbare, reintră și înscrie de la mare distanta, scorul este 6-4 și suntem campioni mondiali, chiar daca WALTER în ultimele secunde înscrie și fixeaza scorul final: 6-5 pentru ROMÂNIA.

VICTORIE MARE, SUNTEM CAMPIOANE MONDIALE.

DER NEU SPORT (FRANKFURT): „Echipa romana a deposit toate asteptarile, tempo-ul și condiția fizică au fost net superioare celorlate echipe, asta în primul rând, dar au mai fost și paradele „PANTEREI” IRENE drept condiție a victoriei, la fel și apărarea de netrecut care a jucat tare dar sportive. Au meritat titlul”

NACHAUSGABE (din 9 iulie 1956) titlu mare „Germania s-a izbit ca intr-un zid de IRINA și a pierdut onorabil”.

EMIL HORLLE- Președintele Comisiei Tehnice a I.H.F. ” Sunt încă impresionat de viteza și abilitatea tehnică a întregii echipe din România. Socotesc că aveți o condiție fizică foarte tare și un portar excelent. Trebuie să remarc că fiecare jucătoare are o una idée de joc și știe să mânuiască mingia perfect. Socotesc ca acestea sunt meritele antrenorilor romani, pe care tin sa-i felicit și sper sa-i intalnesc mai des”

În țară vestea s-a răspândit imedita deși abia seara postul de radio București a anuntat aceasta mare victorie, dar cei din lumea handbalului ascultasera „discret” (asa erau vremurile) posturile germane, iar agentiile de presa raspandeau surpriza pe toate undele. Eram in 1956 nici vorba de transmisii TV”, este relatarea antrenorului Constantin „Pilică” Popescu după finala din 1956, făcută în Istoria Handbalului Românesc.

62 de ani au trecut de la primul titlu mondial al handbalului românesc. Următoarele două titluri au fost câștigate în 1960 și 1962, ultimul la handbal în „7”

Rezultatele lui Constatin Popescu s-au transmis până în zilele noastre, așa cum am remarcat și în deschiderea articolului. Gheorghe Goran, campion mondial cu România în 1970, a evidențiat însă mâhnit: „Îi transmit La Mulți Ani profesorului, de fapt pionierului titlurilor mondiale în handbalul feminin. Rămân suprins că actualii așa-ziși funcționari ai Federației Române de Handbal tratează cu asemenea dispreț și lipsă de bun simț un om care a iubit handbalul până la această vârstă. Handbalul nu a început cu ei și nu se va termina cu ei. Este trist că la împlinirea a 90 de ani a lui Constantin Pilică Popescu să nu scrii măcar 2 rânduri pe site-ul oficial al federației despre acest mare antrenor”.